Instrucțiuni de utilizare

Din senilitate sau lipsă de timp, în ultimii ani am preferat ca lucrurile pe care le cumpăr să fie ușor de transportat, ușor de montat și, în general, ușor de utilizat.

Nevoia noastră de a putea folosi orice imediat după cumpărare a lăsat urme serioase în lumea tehnologiei, unde obsesiile pentru securizare, personalizare și open source au murit sub pantoful tehnologiilor proprietare. Lucrurile s-au răsfrânt cu ușurință și în lumea produselor mai puțin complexe, unde “plăcerea” de a meșteri cu orele este acum rezervată pasionaților. Da, în ciuda a ceea ce simt mulți, s-au dus vremurile reparațiilor anevoioase și a montării cu “ajutor de la prieteni”. Vrem ca lucrurile să ne dea satisfacție la instalare, dar nu să ne pună piedici, mai ales dacă prețul plătit este unul premium. Vrem ca atît brățara de fitness inteligentă, cât și lopata de săpat grădina să poată fi folosite fără două autentificări prealabile și o configurare “pas cu pas”. Am ajuns în sfârșit în punctul ăla al existenței sociale unde tehnologia, pentru a supraviețui, face ce vrem noi, nu ce vrea producătorul. Asta se întâmplă la suprafață, pentru că nimeni nu ne garantează securitatea sau anonimitatea și poate că nici nu ar trebui.

În cazul produselor românești însă, pulsul pieții pare să fi fost luat ultima dată după înăbușirea revoluției pașoptiste. Nicăieri nu este mai evident lucrul ăsta decât în cazul manualelor de instrucțiuni care vin cu produsele create sau ambalate aici. În ultimii trei ani, am avut de-a face cu mai multe produse fabricate “cu mândrie” în România, produse de calitate pe care încă le folosesc și le voi folosi. Produse care, din păcate, au suferit din cauza aceleiași viziuni agrare despre ce înseamnă ambalare, marketing sau bun simț comercial. Nu vorbesc evident despre produse alimentare (deși nici aici nu stăm grozav), ci mai degrabă despre produse de uz îndelungat, de la piese de mobilier, la produse electrice și electrocasnice.

De ce, după ce s-a investit totuși într-un produs decent, din materiale peste medie, angajații aceleiași firme nu sunt capabili să ambaleze totul atrăgător? De ce aceiași angajați nu pot pune niște instrucțiuni banale, din care cumpărătorul să înțeleagă ce noroc a dat peste el? De ce zeci de oameni nu pot prezenta decent un produs la care s-a muncit niște ani? De ce să forțezi niște clienți care și-au asumat riscul brandului tău sau care au primit un cadou fain să facă un efort fizic și creativ pentru a se bucura de el?

Primul motiv e simplu și ușor de intuit. Nimeni nu se interesează ce iese de pe linia de asamblare pentru că nimănui nu-i pasă. Nu angajatului român, cel puțin. Nici inginerul, nici muncitorul și nici vânzătorul român nu se gândesc la clientul final. Ei sunt plătiți prost (în comparație cu imaginea pe care și-au făcut-o despre sine, nu cu realitatea din teren) și știu că au ceva de bifat în fiecare zi. Nu înțeleg și nu vor să înțeleagă circuitul natural al mărfurilor și nici cine sau de ce le plătește salariile. Ca acum 30 de ani, când toată lumea avea de muncă, dar nimeni nu muncea.

Un feedback negativ și o imagine proastă pentru fabrică? Nu e treaba Manuelei, fata căreia i s-a dat jobul simplu de a ține o foaie dreaptă pe un xerox și de a se asigura că toate cele 200 de copii sunt cât de cât citibile. Clar nu e treaba lui Ionuț, maestrul de la linia de asamblare care a scris instrucțiunile inițiale și nici a Danei, secretara care a fost pusă să le corecteze. Nu este, evident, nici treaba lui Marius, tipul de la controlul calității care a văzut că toate manualele se termină cu fraza “Atenție! Nu uitați să!”, dar căruia nu i-a păsat, pentru că el raportează doar piese ciobite. Niciunul n-are canapea din asta acasă, deci pe nimeni nu interesează că nici tu nu vei avea!

Al doilea motiv este chiar incapacitatea de a înțelege corelația dintre aspectul produsului și reputația brandului. Nu e ca și când utilizatorii sunt complet idioți și nu se vor descurca până la urmă cu montarea lui. Este vorba pur și simplu despre o a doua impresie, după cea lăsată de ambalaj. Vorbim despre o declarație (un “statement”, cum ar spune publicitarii) făcută de o firmă în fața clienților ei.

Știți glumele făcute despre manualele IKEA? Ele nu sunt rezultatul unor oameni neglijenți sau incompetenți, ci al unui fenomen invers. Din obsesie față de consumatori, designerii de produs (da, ăia care-și asumă fiecare colecție), responsabilii cu experiența utilizatorului, dar și oamenii de marketing ajung să fie prea expliciți, prea sarcastici sau prea lapidari în exprimare și în schițe. Astfel, pentru americanii care și-ar dori instrucțiuni vizuale, denumirile IKEA pot părea copleșitoare. Pentru nordicii obișnuiți cu ele, numărul pieselor necesare e mai important decât pozele cu scânduri.

Dar, chiar dacă ai uitat “Skulskabarneger”-ul la magazin, tot înțelegi cum ar trebui montat un cuier IKEA. Când ai însă patru tipuri de bucșe în aceeași pungă, iar manualul îți vorbește despre “tipul 1”, “tipul 2” și “celelalte două”, fără să ți le schițeze, lucrurile nu mai sunt la fel de amuzante. O să îți dai seama cum se înfiletează, dar după minute bune de încercări. Minute pe care omul de astăzi nu le are.

(Ilustrație de Ed Harrington, preluată de pe Bored Panda)

Da, un manual de 20 de pagini, tipărit în șase limbi diferite, e o risipă de hârtie, mai ales dacă este atașat unei amărâte de perechi de căști cu microfon. Însă el spune ceva despre producător în primul rând și mai puțin despre produs. El spune că “omuleții anonimi care au creat produsul ăsta vor să-l și vândă!. La fel spune și acel document cu certificările de mediu și internaționale, certificări pe care produsele românești le au, dar nu le afișează (decât eventual online, un alt capitol lacunar al antreprenoriatului local). Sigur că un manual digital și interactiv e mai practic, dar chiar și un carton tipărit clar față-verso spune mai mult decât o foaie aranjată în Word și tipărită la HP-ul vechi al șefului. Atunci când vorbim despre traduceri pentru produsele importate din UE lucrurile sunt și mai grave, deși legislația locală e destul de clară (din moment ce o ignorăm pe cea internațională).

În fine, un al treilea motiv este că, în afara marilor corporații cu filiale locale, firmele românești încă n-au descoperit marketingul. Au brand manageri, au agenții de publicitate angajate, dar impactul asupra produsului și al conversației cu eventualii cumpărători nu se vede. Pentru că domn’ director și șeful de fabrică știu mai bine. Încă poți auzi întreprinzători (relativ tineri și oarecum informați) aberând lucruri de genul “dacă un produs este bun, se vinde singur, nu e nevoie de reclamă”. Trecând peste faptul că și așa-zisul “word of mouth” visat de ei este tot reclamă, nu are rost să-i contrazici. Au făcut-o deja anii ’40. Anii 1840, după Revoluția Industrială. Nu mai are rost să aduc vorba despre ambalare și despre confortul primului contact cu un produs pentru că deja intrăm în teritoriul S.F. Acel teritoriu în care deschiderea unei cutii nu este o luptă împotriva naturii.

Sigur, există și excepții notabile. Majoritatea sunt producători care au fost cândva locali, dar care acum au fost preluați de concerne internaționale. Multinaționalele i-au inclus în circuitul comerțului civilizat și le-au mărit profiturile, scăzând însă de multe ori și calitatea produsului final. Cam același lucru se întâmplă și cu firmele de “tehnologie” locale care produc în China, ambalează în China, dar vând aici și o fac bine, pentru că numai la asta lucrează. Pentru restul însă, experiența utilizatorului, inovația și promovarea se blochează de multe ori la nivelul: dacă nu-ți place nu cumpăra, frate!

P.S: Aș vrea să dau vina pe rămășițele mentalității comuniste, dar mă tem că e ceva mai vechi, ceva care se vede atât pe fețele vânzătorilor de mărgele, cât și pe figura încruntată a micilor întreprinzători care sunt convinși că “trebuie” să cumperi de la ei.

P.S: Nu m-am lăsat încă de scris pe Taste of Cinema și o să revin cu o listă de filme și aici.

krossfire

A mere outlaw, a rogue of the written word.

16 COMMENTS

  • Pare-mi-se ca in .ro lipseste un putin corporate culture. Nu ma refer la gramezile de reguli pe care trebuie sa le respecti intr-o corporatie, ci la ideea de țel comun.
    Oameni de genul lui Marius din text ar petrece 5 minute sa scrie un email cui este relevant despre problema si un management bun ar intelege ca cele 5 minute mai putin productive ale lui Marius au adus companiei mai multi bani decat lipsa lui.

  • electrobob: Da, dar pentru asta trebuie sa ai si simtul responsabilitatii si sa intelegi si ce rotita din angrenaj esti tu, mai exact 🙂

  • Nu stiu de ce toata lumea se raporteaza la a fi o rotita din angenaj atata timp cat la venituri nu mai facem parte din angrenaj. Si nu, nu este despre marea stima de sine ci despre supravietuire. Iar daca tot vorbim de supravietuire, toti acei oameni de marketing care lucreaza ca vanzatori si angajati la raft, ar putea fi angajati sa faca manuale si cutii explicative.

  • krossfire: angajații aceleiași firme nu sunt capabili să ambaleze totul atrăgător?

    Zice un americănos: ”cu cât o piesă de la tuning e mai lipsită de utilitate, cu atât mai strălucitor colorată va fi, exemplu bucșele de poliuretan (care pe șosea sunt o bătaie de cap inutilă), sau componentele mecanice din aluminiu anodizat”

    Reparațiile anevoioase și montarea cu ajutor de la prieteni sunt pentru un produs de nișă, adresat unora care știu cu ce se mănâncă.

    Publicul larg e mai degrabă genul care primește S7 edge de la companie fără să știe cum se face o actualizare în Google Play, sau care are Lenovo Idea Pad și îl folosește ca să scrie în Word. Cunosc câte un exemplar de vită furajată în fiecare situație, și fiecare are motivele ei pentru care face asta, fără să le recunoască vreodată.

  • Criminala poza cu Ikea Alien, le-am aratat la astia la servici au ras de s-au tavalit pe jos 🙂

    Ca sa fie 100% Ikea, are si o greseala (cheia hex nu e necesara) 🙂

  • Gina: Toti acei “manageri” care lucreaza “deocamdata” la raft 😉

    Nautilus: Da, dar asta e problema utilizatorului. Produsul mai bine ambalat, promovat si explicat se vinde mai bine. Acum, ca utilizatorul nu are cu adevarat nevoie de el… e alta discutie (probabil ca n-ar avea nevoie de el nici daca ar veni sigilat intr-o punga de plastic).

    DanC: Niciodata nu e necesara (ca in general vine una sigilata si cu suruburile), dar e bine intotdeauna sa iei una in plus :))

  • De fapt, există un motiv foarte precis pentru care muiştii şi lucrătoarele pe sub birouri din companii vor cel mai performant laptop de serviciu. Pe care citesc mailuri din Nigeria.

    Contraexemplu: de unde au apărut burto-cefoşii raşi în cap? Ai zice, dacă te uiți vara la o terasă de cartier, că ne-au invadat alde Jesse Ventura, cu Predatorii şi alți târâtori pe urmele lor.

    De fapt, ei ştiu foarte bine ce fac: îşi crează în mod ostentativ, teatral, o imagine care să sperie inoportunii. Sau posibilii adversari. Astfel încât, prin înfățişarea lor exagerată, ridicolă, ca a wrestlerilor, ei de fapt vor să se protejeze, ca să nu fie bătuți, dacă se comportă porceşte.

    Dacă una dă impresia că e tot timpul ocupată, pe fugă, cu laptopul după ea, inoportunii sunt ținuți la distanță mai ales dacă ei văd de departe că laptopul e mai scump decât maşina fiecăruia dintre ei. Nu e o unealtă de muncă şi nici de joacă. E o unealtă de PR.

  • In ultima vreme, tot pe la stat am vazut “cel mai performant X”, nu prin companii 🙂

  • Ohoo, dar ai scris ceva in ultima luna 🙂

  • Cu 20 de ani în urmă (1996-1997), când s-au scris scenariile la clipurile cu MasterCard, era (pentru occidentali, că noi nu aveam nici în vis) o chestiune de fală să ai card Gold sau Platinum.

    Doar de fală. Avantajele financiare erau numai la anumite magazine partenere, comisionul anual de administrare era nesimțit de mare, nu câștigai nimic. Dar scria pe el Gold. Ceea ce te făcea să arăți a om de afaceri, chiar dacă erai doar un funcționăraș de companie.

    Regulile care făceau diferența între un card standard, unul Gold și unul Platinum erau de-a dreptul stupide. Spre exemplu, un deținător de card Gold își aduce soldul la zero un număr de luni precizat în contract, și unul cu Platinum își aduce soldul la zero în fiecare lună. Și ca avantaje: niște reduceri la magazinele partenere, un număr de zile pe lună fără dobândă.

    Același marketing stupid ca la Vodafone, care are un număr de zile cu trafic de 20GB. Pe care nu ai cum să-l consumi, nici măcar dacă stai toată ziua pe Youporn și Redtube. Abia îl poți consuma pe cel standard inclus în abonament. Dar ai trafic de 20GB!

  • Se apucă o gagicuță să comenteze la un moment dat: o tipa gen middle managment multinationala, vaante pe banii ei afara inca de la 23 de ani, pleari lunare la Paris sau Barcelona in inters de serviciu, apartament personal la Victoriei sau Unirii, masina de firma, haine de la Zara si Massimo Dutti, look ociidental, corp lucrat la sala, restaurante saptamanal (am dat copy-paste ca Ponta, că așa stil de a scrie numai la middle manageri mai întâlnești 😀 ), aia are chipurile de-a face cu carduri Gold și Platinum și știe să le mânuiască. Evident, nu ca un cocalar de prin cartiere, care își cumpără piese la BMW Pisicuță cu cardul care nu e Gold. Că tot vorbim noi despre clasele sociale ca Gatsby, numai în clișee și lozinci.

    Drept răspuns, n-a întrebat-o nimeni cum lucrează ea în middle management, pe sub birouri.

  • Macar Digi a spus din start “nelimitat!” (erau initial tot 20GB si apoi o injumatatire a vitezei). Avand semnal bun in Bucuresti, eu sunt mai mereu pe 3G/4G, in locurile in care se poate utiliza viteza asta. Nu cred ca am depasit de prea multe ori 1GB, cu toate mail-urile citite, filmuletele si pozele inutile deschise… deci da, Mastercard Diamond 🙂 (dar macar e ieftin).

    In Romania inca nu avem clase sociale. Ma rog, ele exista, dar nu sunt despartite prin venit, ceea ce-i cam tot aia 🙂

  • Middle managerii (titlu umflat și pretențios pentru niște simpli șefi de serviciu, nici prea deștepți și nici prea avuți 🙂 ) nu știu asta.

    La un moment dat, cu vreo 10 ani în urmă, când duduia economia de trebuia să-ți astupi urechile, o tipă explica din vârful buzițelor că ea consumă 1200 lei pe lună numai pe convorbiri, la un abonament de grup cu 3 SIMuri.

    Când i-am răspuns că un abonament de grup cu 11 SIMuri și 2 stickuri/mini-modemuri costă tot cam atât și are și trafic de date inclus (abonamentul ăsta a fost un cocălărism inutil, de pe urma căruia am rămas cu o mare țeapă), managerița de pe sub birouri se strâmba de parcă luase sare amară. Era obligată ea să discute cu un sărac care nu era în stare să consume măcar 12 000 de lei pe 11 SIMuri! 😀

  • Bine, cea despre care vorbesti tu cred ca e o mentalitate romaneasca generalizata, una pe care inainte o atribuiam unei anumite clase. In ultima vreme, s-au cam responsabilizat toate tipurile de manageri, mai ales ca exista oameni de la achizitii care se ocupa cu lucrurile astea. Asta sau am nimerit eu in niste companii foarte misto.

    Totusi, mentalitatea de tip “eu consum mai mult, atunci cand pot si mai ales cand ma vede lumea” persista, indiferent de clasa sociala si de meserie. Am vazut om cu salariul “la limita” care cheltuia la pranz cand cheltui eu intr-o saptamana (in conditiile in care eu tin si un oarecare regim alimentar, cauzat de niste restrictii medicale). L-am chestionat putin si m-a lovit cu raspunsul: “Ahh, macar atunci cand sunt langa colegii mei la masa sa ma simt bine!” (nu in fata “prietenilor” voia omul sa epateze, ci a “colegilor”).

  • Vezi mai sus: îşi crează în mod ostentativ, teatral, o imagine care să sperie inoportunii. Femeile, din motive evidente, sunt de vreo 10 ori mai tentate să facă un statement.

    De vreo 10 ani, bursa zvonurilor pretinde că înfățișarea ridicolă, de pitzipoancă buzată siliconată -dobândită prin cosmetice proaste și bisturiu- e ”ca să se vândă” – ca să fie mai atractivă.

    În realitate, e opusul. Pitzipoanca vrea să nu se vândă. Să demonstreze că ea și iubitul / sponsorul / sugar daddy / orice altceva sunt atât de sus pe scara socială, încât nu mai are ce discuta cu oamenii obișnuiți. Aici adaugă și lăudăroșenia absurdă, de țărănoi parvenit, discuțiile interminabile despre cum ea are carieră, bani, bijuterii, excursii la Ibiza și Dubai. Ține la distanță inoportunii.

    Ca atunci când vine câte un Bercea Mondialu să cumpere o casă: îi umfli prețul, îi pui condiții, îl amâni, iar mai umfli prețul, până se plictisește și pleacă. Da, e de vânzare, dar nu pentru tine. Not for all the money in the world. Cum ar zice Gwen Stefani.

  • Mda, doar ca presupusa clasa la care oamenii astia aspira nu prea exista…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *