Prin clasa a unșpea, când generația mea de puști înțelegea femeia cum înțeleg șoferii din București codul rutier, îmi făcusem o prietenă despre care se spunea că e „cam pretențioasă”. De ce era pretențioasă? Nu știu nici acum, dar cert este că tipa avea niște cerințe de bun simț de la tipii cu care se vedea, cerințe care pentru un adolescent de 16-17 ani din perioadă păreau copleșitoare (bun-simț, igienă elementară, puțină politețe). Printre ele, exista și o chestie pe care domnișoara insista obsesiv și anume… unghiile.

Da, unghiile erau pentru fata asta un indicator al calității umane. De ce? Pentru că, susținea ea, un deodorant mai puneai pe tine și maniere mai puteai exersa, însă unghiile și starea lor te trădau, mai ales dacă erai un adolescent al anilor 2000 și tindeai să le ignori. La momentul respectiv, replica îmi amintea de celebra insultă cu „noroiul sub unghii”, aruncată parveniților și celor care încercau să-și mascheze originea. Chiar dacă testul ei (trecut pe-atunci cu succes) nu s-ar mai susține, ideea de a căuta elemente care scot la iveală condiția sau intențiile celor din jur e încă valoroasă. Nu de alta, dar într-o societate excesiv de conectată, micile detalii sunt mai vizibile ca oricând. Până la urmă, de câte ori n-ați văzut oameni „de afaceri” în costume Armani, dar cu lanț, brățară și ghiul? Eventual și fără ceas la mână, că doar au telefon – telefon la care vorbesc aplecați cu mâna peste geamul mașinii.

Desigur, astfel de detalii nu se aplică doar oamenilor, unde scăpările sunt oricum mai ușor de observat. E o tendință generală, un rezultat al adaptării rapide la norme și al faimoaselor forme fără fond (devenite de multă vreme lege). Mai mult, am senzația că obsesia asta pentru a parveni e specifică țărilor sărace și slab educate, deci inclusiv României. Să ne amintim doar de glorioșii ani ’90, unde falsurile deveniseră branduri în toată regula, cu propriii comercianți și propriile mitologii urbane (ce știți voi: Addibas și Puna erau de mai multe tipuri, cu talpă groasă, ca „aia originali” sau cu talpă subțire, pentru ”fraieri”). Dar anii ’90 nu au fost o excepție, iar mizeria ascunsă sub preș, dar trădată de miros, e în continuare în trend. Marea diferență e că acum brandurile nu ne mai sunt la fel de inaccesibile precum sunt valorile pe care încearcă să le transmită. Dar asta nu înseamnă că micile detalii nu ne lovesc uneori, provocându-ne mari cucuie.

În aceeași idee, scriam la un moment dat despre modul neglijent în care produsele de mobilier românești sunt ambalate și despre lipsa de lizibilitate a instrucțiunilor de asamblare. Practic, deși materialele multor producători sunt de calitate, lipsa unor instrucțiuni sau ambalarea nefastă transmit același mesaj: am făcut produsul ăsta să fie făcut, nu vândut! Nu ne pasă de cumpărător cât să angajăm un specialist în marketing și ambalare, dar vrem să ne luptăm în preț cu branduri consacrate. Iar când cumpărătorii nemulțumiți ne lasă o recenzie de o stea, putem să începem să ne văităm că lumea are ceva cu noi și că Ikea vrea să ne scoată de pe piață.

Același fenomen se poate întâlni și la obiectele vestimentare locale. Ani de zile am produs adidași sau pantofi din piele de calitate, dar cu șireturi mizerabile, aproape imposibil de utilizat sau schimbat. Producem haine decent cusute, dar cu fermoare care se blochează și care nu pot fi reparate, doar înlocuite. Să nu mai vorbim despre ambalajelele unor produse de consum. Avem produse locale al căror ambalaj trebuie tăiat cu fierăstrăul circular, de parcă producătorii au vrut să protejeze brânza de ea însăși. Ambalaj care ne oferă de fapt prima impresie, nu? Același lucru se poate observa și în magazinele cu acționariat local, unde rafturile arată bine, produsele sunt atent alese, dar la tejghea dai de o vânzătoare plătită cu salariul minim și cu un nivel de nihilism care l-ar plictisi și pe Bacovia. Sunt detalii, dar exact genul de detalii care-ți pot strica experiența de utilizare.

Dar să nu ne limităm doar la indivizi în costum și la produse prost împachetate. România abundă de lucruri care în aparență sunt la locul lor, dar pe care le trădează anii de neglijență, incompetență și corupție. Avem clădiri proaspăt inaugurate pe care nu le folosește nimeni, pentru că nu au autorizațiile la zi – lucrurile arată bine, până te apropii și vezi că zidurile nu sunt izolate termic. Avem autostrăzi care par perfect în regulă la prima vedere, doar că le lipsește fundația.  Avem sisteme software cumpărate și validate de statul român care funcționează ca în 2000 și se blochează ca în 1997. Practic, avem de toate… dacă nu te uiți de aproape.

Desigur, multe lucruri s-au îmbunătățit, mai ales în ultimii 15 ani, dar în continuare ne lipsește orientarea spre detalii. Ca om cu experiență în publicitate și marketing, m-am lovit des de oameni care, deși aveau bani și viziune, nu voiau să înțeleagă că funcționalitățile de bază sunt cel mai ușor lucru de replicat la un produs. Nu degeaba spun britanicii că „diavolul e în detalii”. Aproape toți liderii de piață de-acum nu fac nimic deosebit în domeniul lor, ci doar caută să-și lustruiască produsul pentru privirile clienților finali. Asta e tot, detalii.

Din păcate, fenomenul nu se va opri prea curând, pentru că peste lipsa de educație s-au așezat consumerismul și noua cultură online, una a falsei străluciri. Practic, nu doar că e mai greu să faci diferența dintre un fals și un original, dar nici măcar nu mai ai timp să râcâi poleiala de pe toți idolii de tinichea. Se schimba prea repede și majoritatea par a fi niște copii ale unor copii – oameni cu noroi sub unghii și Rolex luat din Obor pe care media ni-i aruncă în față pe post de vedete, influenceri, antreprenori și învingători. Sunt oameni care îți spun cine ar vrea să fie, dar detaliile îți arată cine sunt. Oricât de bine ar fi copiat cadranul de ceas, secretul rămâne tot în mecanism.

P.S: În speranța că articolul n-a fost atât de prost și că nu m-am pierdut în detalii, vă urez o vacanță relaxată. Sursa Imaginii.