Despre stadiul actual al presei, am tot scris și nu știu ce aș mai putea sublinia pentru a atrage cuiva atenția. De fapt, cred că am totuși o idee…

Nu e o surpriză pentru nimeni faptul că pentru televiziunile și puținele publicații rămase în România expertiza nu mai are nicio valoare. La orice problemă, serioasă sau simplu cancan, platourile se umplu pe loc de figuranți, pe când online-ul a fost de multă vreme acaparat de grupurile de „influenceri” – câțiva indivizi raționali și multe portavoce pentru branduri.

Cum mai toate categoriile de „omuleți inutili” au fost treptat epuizate, media trebuia să vină cu metode noi de a ne insulta inteligența. Prin urmare, de câțiva ani buni, presa a început să pună din ce în ce mai des întrebări… copiilor. Știu ce o să ziceți: copii sunt simpatici și pot aduce o notă de culoare oricărui material. De acord, dar tot copiii sunt constant entuziaști și lipsiți de orice formă de gândire critică. Copiilor le plac toate tâmpeniile. De-asta sunt victimele perfecte.

Am văzut copii întrebați cum merge țara în materiale cu scop politic și am văzut copii întrebați despre cum ar trebui aplicată legea. Am văzut copii cărora li s-au cerut păreri despre centre rezidențiale și copii care „asistau” la lucrări de reabilitare a rețelei de apă. În lipsa vreunui muncitor care să spună că băieții trag din greu, merge și un copilaș de prin zonă care să spună că-i place culoarea țevilor, nu?

Mai nou, la un post care de ani de zile se laudă cu accentul pus pe calitate, am auzit o întrebare absolut delicioasă. Luând interviuri pe pârtia de la Rânca, reporterița a apelat, așa cum era de așteptat, și la expertiza unei fetițe. În astfel de situații, întrebările pentru cei mici variază de la „îți place la munte?” la  „te distrezi?” și la ceva mai inteligenta „de când schiezi?”. De data asta însă, reporterița s-a gândit să se asorteze puțin cu Mica Unire și a întrebat o zgâtie de vreo șapte ani: „Nu-i așa că e frumos în România? Nu-i așa că avem o țară frumoasă?”

Mândră probabil de întrebarea închisă și lucrând în tandem cu producătorul, jurnalista a lăsat camera pe copilă aproape un minut, timp în care cea mică a tot aberat că România e o țară bogată, cu munți mari și ape adânci. Sunt sigur că, la final, cineva a trimis mulțumit materialul spre producție, fără să-i treacă prin cap să editeze ceva. E totuși frumos în România, nu-i așa? Asta deși, în același material, un cabanier se lăuda că a „lăsat prețurile” la doar 195 de lei pe noapte (pentru o pensiune), iar permisul de schi rămăsese în continuare la preț de Austria.

Trecând peste confortul și lașitatea de a pune întrebări (dificile sau cu dublu sens) copiilor, e clar că pentru un omuleț de câțiva anișori e frumos oriunde, mai ales dacă „acasă” și la „grădiniță” sunt singurele locuri pe care le-a mai văzut. Pe de altă parte, dacă tot ne-am apucat să întrebăm copiii orice tâmpenie, doar pentru a ne reduce disonanța, am putea trece dincolo de forme relief sau lucrări de interes public. Până la urmă, România are niște munți frumușei, iar un pod ar putea fi considerat „frumos” de un copil, chiar dacă a durat 10 ani să fie făcut.

(Doctor Dințișor, dințolog și expert în turism. Sursa imaginii.)

Următorul pas ar fi să aducem copii în emisiunile politice! Știu un post numai bun să înceapă asta. E frumoasă sigla PSD, puișor? Îți place de tanti Viorica? Nu că seamănă cu bunica lu’ Ana și e la fel de senilă? Cine ți-a mărit ție alocația și a crescut TVA și devalorizat leul? Haide, spune! Cine e aici? Cine? Nu, nu e un pokemon, e o tanti care nu știe dacă vrea să-ți fure temele sau micșoreze vacanța. E Cati și o să te pape dacă nu înveți bine!  

Am putea chiar merge mai departe, cerând părerea copiilor în probleme pe care nu le înțelegem sau care pur și simplu nu există. Nu se spunea oare despre ei că sunt cei mai sinceri judecători? Ia spune copilaș, nu e așa că parapsihologia e o știință reală și că vaccinurile sunt rele? Nu-i așa că există extratereștrii și că dacii au fost cei mai tari? Spune-ne tu, că oamenii de știință sunt oameni răi și ne contrazic mereu când îi întrebăm!

Întrebatul copiilor nu e altceva decât o altă formă de a-ți cere propria părere, un „om de paie”, conform tehnicilor argumentării – cu atât mai mult cu cât toate afirmațiile unui puști pot fi răstălmăcite cu succes (Virgil Ianțu și-a clădit cariera pe așa ceva). Poate de-asta mă și enervează artificiul ăsta: am rămas oare fără ținte pentru mizeriile obișnuite ale „formatorilor de opinie”? Am decis brusc să-i scoatem pe copii din ignoranța inocenței și să-i aruncăm în găleata politicii?

Nu vreau să fiu înțeles greșit: reacțiile copiilor la diferite lucruri care-i depășesc au construit imperii online. Diferența e că acolo, de fiecare dată, scopul era unul asumat, umoristic. Media românească pare să împrumute tehnica pentru a întări sau întărâta niște atitudini. Când unele afirmații sau plasări de produs sunt mult prea greu de susținut cu argumente raționale, cineva aduce un copilaș pe care lumea îl „întreabă” lucruri.

Dacă e așa, de-acum va fi posibil să demonstrăm orice – ne trebuie doar niște stive de ciocolată, mașinuțe, păpuși și o tabletă pentru cei mai măricei. Putem începe chiar de azi, cu o întrebare de care reporterii au uitat, în mare și pentru că nu au găsit niciun puști pasionat de Alexandru Ioan Cuza. Deci, copii, nu-i așa că Mica Unire e cea mai mare unire pe care o știți?

P.S: Pentru cine are chef să asculte 40 de minute de Krossfire vorbind despre Krossfire, colega Sabina a pus cap la cap un podcast mai profi decât aș fi meritat.