Despre opinii am mai vorbit în trecut, mai ales că blogul ăsta abundă de ele…

Despre ce n-am vorbit încă sunt oamenii care cer sfaturi doar pentru a-și confirma fixațiile. Motivul pentru care n-am vorbit despre ei este că se întâmplă să fie peste tot. De altfel, asta e și problema: nu că oameni altfel informați simt uneori nevoia de a-și reduce disonanța ci că, în România, toată lumea cere sfaturi pentru a-și valida certitudinile. Inclusiv cei care ar trebui să ne ghideze și, deloc surprinzător, cei care ar trebui să ne conducă.

Îi vezi în cabinetul doctorului când, înainte ca medicul să îi întrebe cum îi cheamă, ei spun răspicat: mă doare burta, nu-i așa că am reflux gastric? Le vezi la ședințele cu părinții, când, în loc să întrebe profesorul ce e de făcut, mămici hiperactive spun tuturor răspicat care e soluția și cum trebuie tratată odrasla lor.

Spațiul public nu e nici el scutit de astfel de exemple. Îi vezi la televizor când, deși au un expert în platou, moderatorii nu fac decât să-și repete propriile afirmații, punând un semn de întrebare la final. Îi vezi și la conferințe când, odată ridicați în picioare, știi că vor spune ceva care începe cu “Nu-i așa că…”? Bineînțeles, îi vezi și în Parlament, când toate întrebările lor sunt de fapt un lung șir de acuzații.

De-asta e și imposibil să avem un dialog public coerent. Pentru că mai toată lumea e convinsă că abia așteptăm să o auzim, indiferent dacă se pricepe sau nu la subiect. Aproape toți liderii de opinie sunt oameni care abia așteaptă să-ți ofere părerea lor… despre ce faci tu.

Cei care au studiat fenomenul la nivel argumentativ au cu siguranță o explicație. Mulți ar spune că e vorba despre o combinație dintre tehnica “omului de paie” (o metodă de falsă argumentare în care vorbitorul pune cuvinte în gura adversarului său) și tehnica “întrebării încărcate” (o tehnică în care o întrebare conține propriul răspuns). Problema însă ar putea fi mai simplă de atât, mai ales că majoritatea nu conștientizează (sau nu conștientizăm, pentru ca nu sunt ferit de fenomen) reacțiile de genul ăsta.

Educația românească, atât dinainte cât și de după Revoluție n-a pus niciodată preț pe întrebări sau “feedback”. Copiii care ridicau mâna erau întotdeauna cei care știau ceva, nu cei care aveau o nelămurire. Când profesorul îi ridica în picioare, foarte puțini elevi aveau curajul să spună că n-au înțeles. În schimb, majoritatea erau încurajați să „spună ce știu”, adică cel mai probabil o aiureală care conținea bucăți de adevăr cu sos de ficțiune. Ceva care-ți aducea nota de trecere, dar nu te făcea mai “deștept”.

O cultură care nu pune întrebări e o cultură care trăiește în beznă. O cultură care nu pune întrebări e o cultură care crede în daci și excepționalism. De-asta e plin de mituri și „fake news” în spațiul public. Pentru că toți vor să-ți spună varianta lor de poveste, dar nimeni nu vrea să audă adevărul. Oamenii întreabă pentru a-și spune părerea, nu pentru a asculta.

Din păcate pentru noi, experiența spune că există ceva numit „equality bias”, o insuficiență epistemologică uriașă – una care apare când dai dreptul la opinie tuturor, fără a chestiona sursele de informație. În astfel de condiții, indiferent dacă există sau nu oameni care se pricep la subiect, ai șanse mari ca absolut nimeni să nu mai spună nimic valoros.

Departe de a crede că eternul „nu-mi pasă” e o soluție, aș milita pentru infuzarea culturii (familiale, educaționale și media) cu o pasiune autentică pentru întrebare și cu o doză bună de curiozitate. Cu o orientare spre ascultarea activă. Totuși, aș vrea să aflu și alte opinii… sau mai bine nu, stați să v-o mai spun o dată pe a mea!

P.S: De vreo săptămână mă joc și cu tema blogului, simplificând masiv toate elementele ei. Dacă aveți ceva plângeri cu privire la ea și la modul cum se vede pe PC sau mobil, acum e momentul să mi le transmiteți.