Am venit să-MI cer părerea!

Despre opinii am mai vorbit în trecut, mai ales că blogul ăsta abundă de ele…

Despre ce n-am vorbit încă sunt oamenii care cer sfaturi doar pentru a-și confirma fixațiile. Motivul pentru care n-am vorbit despre ei este că se întâmplă să fie peste tot. De altfel, asta e și problema: nu că oameni altfel informați simt uneori nevoia de a-și reduce disonanța ci că, în România, toată lumea cere sfaturi pentru a-și valida certitudinile. Inclusiv cei care ar trebui să ne ghideze și, deloc surprinzător, cei care ar trebui să ne conducă.

Îi vezi în cabinetul doctorului când, înainte ca medicul să îi întrebe cum îi cheamă, ei spun răspicat: mă doare burta, nu-i așa că am reflux gastric? Le vezi la ședințele cu părinții, când, în loc să întrebe profesorul ce e de făcut, mămici hiperactive spun tuturor răspicat care e soluția și cum trebuie tratată odrasla lor.

Spațiul public nu e nici el scutit de astfel de exemple. Îi vezi la televizor când, deși au un expert în platou, moderatorii nu fac decât să-și repete propriile afirmații, punând un semn de întrebare la final. Îi vezi și la conferințe când, odată ridicați în picioare, știi că vor spune ceva care începe cu “Nu-i așa că…”? Bineînțeles, îi vezi și în Parlament, când toate întrebările lor sunt de fapt un lung șir de acuzații.

De-asta e și imposibil să avem un dialog public coerent. Pentru că mai toată lumea e convinsă că abia așteptăm să o auzim, indiferent dacă se pricepe sau nu la subiect. Aproape toți liderii de opinie sunt oameni care abia așteaptă să-ți ofere părerea lor… despre ce faci tu.

Cei care au studiat fenomenul la nivel argumentativ au cu siguranță o explicație. Mulți ar spune că e vorba despre o combinație dintre tehnica “omului de paie” (o metodă de falsă argumentare în care vorbitorul pune cuvinte în gura adversarului său) și tehnica “întrebării încărcate” (o tehnică în care o întrebare conține propriul răspuns). Problema însă ar putea fi mai simplă de atât, mai ales că majoritatea nu conștientizează (sau nu conștientizăm, pentru ca nu sunt ferit de fenomen) reacțiile de genul ăsta.

Educația românească, atât dinainte cât și de după Revoluție n-a pus niciodată preț pe întrebări sau “feedback”. Copiii care ridicau mâna erau întotdeauna cei care știau ceva, nu cei care aveau o nelămurire. Când profesorul îi ridica în picioare, foarte puțini elevi aveau curajul să spună că n-au înțeles. În schimb, majoritatea erau încurajați să „spună ce știu”, adică cel mai probabil o aiureală care conținea bucăți de adevăr cu sos de ficțiune. Ceva care-ți aducea nota de trecere, dar nu te făcea mai “deștept”.

O cultură care nu pune întrebări e o cultură care trăiește în beznă. O cultură care nu pune întrebări e o cultură care crede în daci și excepționalism. De-asta e plin de mituri și „fake news” în spațiul public. Pentru că toți vor să-ți spună varianta lor de poveste, dar nimeni nu vrea să audă adevărul.

Din păcate pentru noi, experiența spune că există ceva numit „equality bias”, o insuficiență epistemologică uriașă – una care apare când dai dreptul la opinie tuturor, fără a chestiona sursele de informație. În astfel de condiții, indiferent dacă există sau nu oameni care se pricep la subiect, ai șanse mari ca absolut nimeni să nu mai spună nimic valoros.

Departe de a crede că eternul „nu-mi pasă” e o soluție, aș milita pentru infuzarea culturii (familiale, educaționale și media) cu o pasiune autentică pentru întrebare și cu o doză bună de curiozitate. Totuși, aș vrea să aflu și alte opinii… sau mai bine nu, stați să v-o mai spun o dată pe a mea!

P.S: De vreo săptămână mă joc și cu tema blogului, simplificând masiv toate elementele ei. Dacă aveți ceva plângeri cu privire la ea și la modul cum se vede pe PC sau mobil, acum e momentul să mi le transmiteți.

5 COMMENTS

  • P.S.: nice new home. Chiar mă miram ce conservator ești pentru un DTP-ist pe template-ul de 90s :D. Și la template-ul ăla am întâmpinat probleme cu comment subscribing. Acolo nu mergea, iar la ăsta nu-mi dau seama dacă… ceva. Nu văd căsuța de bifat.

    Apoi, de ce să-mi pese opinia ta, dacă ce fac este despre mine și nu despre un noi din care fac parte?
    De ce crezi că am nevoie să fiu curios pentru a evolua când eu deja sunt Omega?

    Eu unul sunt de-acord cu creșterea asta a frecvemțelor – nu că aș putea-o bloca dintr-un buton. În exprimarea opiniei, în numărul de opinii (unele mai contradictorii decât celelalte), în numărul de replici de susținere. Cââât mai multe din toate, dacă se poate, către o suprasaturație 🙂 De ce? Pentru că e o provocare a prezentului, unde ori ne lăsăm angrenați indisciplinat și emoțional, ori ne disciplinăm rațional. E o simplă energie pe care o gestionăm ori ne gestionează.

    Personal, fie-mii, car eare aproape 2 ani, deși nu-nțelege exact ce zic, o rog să rămână curioasă și să-nvețe a-și asuma acțiunile. O dată de două ori pe lună readuc acest subiect în discuție și îl analizăm, căci așa mă simt și eu că mă antrenez mai clar în aceste două dimensiuni.

    Întrebarea mea este “de ce să nu rămâi curios?”. Înțeleg cumva de ce nu rămâi (factorii externi), dar de ce să nu facem un efort interior pentru a rămâne curioși?

  • Pai nu sunt un DTP-ist, sunt copywriter si om de marketing 😛
    Hmmm, da, ai dreptate… bine ca mi-ai zis. Subscribe to comments nu apare foarte clar. Sa vad pe undeva naiba e pus. O fi deasupra lui “Post Comment”.

    E vorba de a-mi cere mie opinia, cand de fapt vrei sa te auzi pe tine 😛

    Eu sunt intr-un proces de disciplinare prin ignorare voita.

    Foarte tare antrenamentul cu cea mica 🙂

    P.S: Sa ramai curios pentru ca nimic nu e sigur, pentru ca suntem niste fire de praf care plutesc prin univers si pentru ca doar asta ne poate face sa ne simtim putin mai mari… nu Dumnezeii si alte inventii 🙂

  • E cat de cat mai bine?

  • Eu ma zoom pe browser si imi apare bara din stanga peste text.

  • Cred ca am rezolvat 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire

Un simplu haiduc al cuvintelor.