Tocmai ce ma pregateam sa rezist spamului declansat de FormSpring, cand m-a pocnit un gand mai vechi…

De cand cu Pinterest si alte colectii de goblenuri, dezbaterea despre abundenta de retele sociale a prins iar radacini. Am auzit-o prin 2007-2008, odata cu invazia de bloguri, am auzit-o si in 2010 odata cu asaltul Facebook. Am sustinut de fiecare data ca problema este pusa gresit. Lamentarea “sunt prea multe retele de socializare si platforme de blogging” nu are sens. Nu faptul ca sunt prea multe locuri in care oamenilor li se da ocazia sa spuna ceva e deranjant. Problema e ca sunt prea multi oameni care au impresia ca TREBUIE sa spuna ceva.

Mentionez ca nu vorbesc numai despre oameni care nu au nimic de spus, ci si despre oamenii care se simt apasati de o obligatie fictiva. Ei trebuie sa spuna ceva, pentru ca, aparent, toata lumea spune ceva. Asa apar mii de articole cu poze cu caini, bebelusi si citate. Ele sunt produse in general de aceeasi oameni care se uita la tine cu ochii goi in discutiile fata in fata. Sunt produse de oamenii care repeta gluma la un banc mult timp dupa ce restul au incetat sa rada.

Nu vorbim despre vreun defect de caracter. Nicidecum. E vorba pur si simplu despre indivizi care nu au tangenta cu comunicarea interpersonala, si pe care nici baza culturala sau talentul la scris nu-i ajuta. Oameni care ar putea fi ingineri, programatori, contabili impecabili, dar nu “trend setteri”, pentru ca nu au niciodata ceva interesant de spus. Si totusi, se simt “obligati” sa o faca. Pinterest e un exemplu excelent in sensul asta. O retea sociala vizuala, unde te astepti ca artistii sa-si dezvaluie micile surse de inspiratie, sa gasesti selectii de materiale grafice amuzante sau interesante. O reteala sociala unde vei gasi de mii de ori aceleasi glumite 9Gag semiamuzante si aceleasi poze cu catelusi si bebelusi pe care incercai sa le eviti pe Facebook.

(Sursa: 4.bp.blogspot.com)

Daca prima problema ar fi presiunea sociala si presiunea online, a doua ar fi lipsa simtului critic. Am mai discutat despre asta, am facut si prezentari live pe tema. Stii cum e in copilarie cand iti canti sub plapuma toate piesele favorite? Va mai amintiti ce s-a intamplat cand le-ati behait prima data in fata unui public? Exista oameni care sunt asa 90% din timp! Atunci cand li se atrage intr-un final atentia, interventiile sunt puse pe seama invidiei si a trolling-ului.  Deja obsesia pentru Like-uri a intrat in atentia unor oameni mai calificati. Nu e nimic gresit sa incerci sa iti perfectionezi scriitura, sa defulezi pe blogul personal sau sa te joci putin cu literele. Dar, daca nu simti ca ai absolut nimic de spus, nici macar un cuvant, de ce sa ocupi spatiul? Doar pentru a fi “si tu acolo”?

Daca tot am deschis discutia, ma astept si la subtila replica: Ba, da pe tine nu te vezi? Ba ma vad, dar nu ma pot abtine. Sansele sa tac pentru perioade lungi in viata reala sunt cam ca sansele lui Victor Ponta la presedintie. Putine, doar in cazul unor evenimente cataclisimice. Scriu pe blog, Twitter, Facebook, pe un site dedicat rock-ului si pregatesc si doua lansari beletristice. Asta pe langa job si proiectul Starchaser  (unde-s game designer si writer). Cei care ma cunosc si in viata reala, pot certifica ca efluviul de informatii se manifesta si verbal. Stiu ca am momente in care omor cuvintele, dar…nu ma pot abtine.

Acum ca mi-am gasit o scuza deloc eleganta, sunt curios ce scuza au oamenii care nu fac altceva decat sa se hlizeasca si sa copieze materiale. Oamenii care nici macar nu gasesc lucruri suficient de interesante incat sa fie impartasite. Fratilor, uneori chiar nu mai e nimic de adaugat!

P.S: Aberam acum ceva vreme despre necesitatea unui “ONG anti-ONGuri”. Vorbeam serios. Imediat ce stabilim un cadru legislativ, putem intemeia cu succes Brigada Bunului Simt. Iesit in strada pentru vreo susta pe tema interzicerii eutanasierii cainilor vagabonzi? Ati descoperit vreo cladire istorica cu fix 2 minute inainte de a fi demolata? Poate ar fi cazul sa va inarmati data viitoare!