Ai geacă ca a mea!

Din când în când mă strigă de după gard copilăria, iar în ultima vreme mă simt prea bătrân să nu-i răspund.

Dacă tot e început de an, m-am gândit să trântesc repede un articol cu miros de merdenele și gust de Frutti Fresh. Apoi, după ce o să mestecăm împreună în pelteaua nostalgiei, o să vă trântesc o concluzie la care veți exclama bosumflați: Hai bă, de-asta am citit tot articolul?. Cu alte cuvinte, după ce ne vom juca pe maidan, o să vă spun și ce puteam de fapt rezuma în trei propoziții de la bun început.

Până atunci însă, să revenim la maidan. Majoritatea foștilor puști din generația mea o să-și amintească cu siguranță eterna competiție din spatele blocului „A avea și a nu avea!”*, adică de ambiția tuturor de a avea, fie și temporar, un obiect care să nu se regăsească în colecțiile celorlalți de nimicuri.

Îți luase unchiu’ Dan (toți aveam un unchi Dan) o lanternă chinezească din piață? O scoteai afară, să vadă și restul de fraieri cât de puțină lumină face un bec cu lupă, înfipt în plastic și aluminiu. Erai erou o zi, apoi își luau toți – de altfel, cam atât și ținea bateria la celebrele lanterne Seagull Pen Light, încărcate cu baterii 777.

Aveai ceas de mână cât toate zilele, copie ieftină de Casio? Le arătai tuturor câte butoane laterale atârnau de cadran, deși niciunul nu făcea efectiv nimic. Adidași cu beculețe? În fața blocului cu ei, să vadă toți lumina… până șutai mai tare în minge și se făcea praf ledul de sub talpă.

Partea bună la competiția asta era că, cel puțin în glorioșii ani ’90, mai nimeni nu avea nimic cu adevărat deosebit sau scump. În cel mai rău caz micile nebunii ale copilăriei erau greu de găsit, nu scumpe. Au trebuit să trecă vreo câțiva ani până la „Ai joc pe televizor?” (o copie chinezească de NES), „Ai Lego?”, „Ai telefon cu taste?” (fix, evident) sau „Ai computer?” (recunosc, eu am avut mai devreme respectiva mașinărie).

Până atunci, lanterna aia chinezească de tablă era mai ieftină decât o sticlă de Cola, deci știai perfect la ce renunțai dacă voiai să ai și una. Chiar dacă unele familii nu o duceau grozav, e clar că nu porcăriile pe care le voiau ăia mici atârnau cel mai greu în portofel – spre deosebire de dorințele generațiilor de acum. În cel mai rău caz, ți se spunea că „din asta ai și acasă”.

Cu hainele situația era însă diferită. Găseai de multe ori haine acceptabile, dar mohorâte (cam ca România tranziției), dar foarte rar găseai haine de calitate, cu aspect plăcut și din materiale bune. Un tricou de bumbac era un eveniment rar, iar părinții chiar făceau eforturi să-ți ia niște pantofi din piele sau vreo șapcă originală, găsită pe la vreun magazin de importuri.

Deși ai tăi făceau din cumpăratul de haine o ocazie specială, copilul din tine strâmba din nas, cu gândul la jucării. După ce calmai însă și lămureai ce e cu geaca nouă de pe tine, ieșeai afară ca un rege… sau ca o regină. Ceas cu Mickey Mouse din plastic își mai lua și Ioana de la trei, dar geacă de fâș cu două fețe? Nicio șansă, ai făcut-o pe fraieră! Așa că îi dădeai cu mânie și mândrie, gata să întorci capete și lopățele, când ce să vezi? Ioana era deja afară și avea geacă EXACT ca a ta.

Dar cum știuse, frate, să meargă cu ai ei tot la magazinul Margareta de pe colț și să îi ceară lu’ tanti Margareta geacă de-aia bună, cu fâș de Turcia? Cred că te spionase, sau ceva! În orice caz, faptul că erați două purtătoare de geacă pe același teren de joacă era o tragedie.

Tot ce mai puteai face era să o arăți cu degetul și să urli din toți rărunchii: Ai geacăăă ca a meaaaa, ai geacăăăă ca a meeeeeea! Ioana, parte din același club cacofonic, urma să scoată limba, să arate la rândul ei spre tine și să urle: Baa nuuu, tu ai geacă ca a mea, tu ai geacă că a mea! Asta înseamna acum mai bine de 20 de ani o dramă și se calma greu, ba uneori mai escalada și în ograda părinților.

Deloc surprinzător, problema gecilor identice nu mai există de multă vreme. Și asta nu doar pentru că abundența e acum o regulă sau pentru că noile generații ar prefera să compare iPhone-uri. Problema lui „e ca a mea” a dispărut și pentru că fantezia și iluzia unicității au dispărut la rândul lor.

Acum nu mai e o tragedie dacă ai geacă exact ca a lui Gigi, ci e o dramă dacă nu-ți permiți una. Iar lucrul ăsta e valabil la orice obiect, de la ceasurile cât mâna (în general proaste și făcute de firme de fashion) la mașinile second hand, musai negre și musai cu motoare imposibil de întreținut.

N-ar fi însă corect să mă leg doar de un grup social, nu cât timp hipsterii zilei pretind că protestează la adresa modei de consum, în timp ce sunt moda de consum. Până și așa numitele „fahioniste” pentru care până recent era o crimă să-și regăsească ținutele la colege de breaslă se îngrămădesc acum să facă reclamă la aceeași bluză crem, în aceeași zi, pe malul aceleiași bălți.

Sincer, dacă imitația e cea mai onestă formă de măgulire, cred că avem un grup foarte select de persoane, de la fotbaliști la antreprenori din IT care se simt profund măguliți. Noi restul ar trebui să alergăm ca bezmeticii în fața blocului și să strigăm: Ai geacăăă ca a meaaaa!

*P.S: A avea și a nu avea? Am pierdut ocazia de a face un joc de cuvinte despre Hemingway. Asta e, adio arme! (Sursa Imaginii Inițiale)

Follow us

We will keep you updated

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

5 Comments

  • 🙂 Hmmm, si acum ma gandesc la jocurile mele LEGO si nu stiu ce am facut cu ele, cui le-am dat si mai ales pe ce?!

  • Sincer, eu Lego nu am dat niciodata. Erau prea pretioase. De fapt, unele sunt pretioase si acum: https://www.cnet.com/news/lego-bricks-outshine-gold-bars-as-investments-report-says/

  • Lasă că aveam în bloc vreo 2 aviatori ce le aduceau copiilor chestii de ăilanți nu văzusem decât în filme.
    Sărac fiind, la mine era mai simplă situația și mă bucuram să am minimul necesar 🙂

    P.S.: fac ride sharing cu cineva când duc fata la grădiniță. Ghici care este unul din subiectele de discuție preferate! 🙂

  • Lego? Apropo de aviatori, la noi erau vreo doi unchi in zona care conduceau camioane de Coca-Cola ;)) (Eu aveam un unchi si prin Germania, dar n-aveam cum sa-i anticipez vizitele).

  • Lego?!? Nici nu visam la asa ceva in perioada aia.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *