Făceam și eu ceva…

Articolul ăsta urma să fie o diatribă despre cât de mult mă enervează oamenii ăia care întrerup discuțiile altora cu întrebări, cugetări sau doleanțe aleatorii. Doar că…

Trebuie, cu o oarecare rușine să recunosc că și eu sunt unul din ei. Da, sunt unul din oamenii care, atunci când simți că în sfârșit ai vrăjit-o pe Diana de la HR și că aveți o conversație faină, vine fix în capul tău să te întrebe al cui e iaurtul din frigider. Nu de alta, dar cam miroase și ocupă spațiu pe raftul de sus, înțelegi ce zic eu?

Deși meseria m-a mai temperat (prin uzură), am în continuare obiceiul de a ignora complet bârfele, dialogurile sau ședințele altora și de a mă rostogoli în conversație ca o grămadă efervescentă de aiureli și mirări. Sunt genul de om care te întrerupe cu întrebări vitale precum: Vrei și tu covrigi dacă ies? Auzi, de unde ți-ai luat adidașii ăia? Deadline-ul pe proiect e mâine? Hai, zi-mi tu, ca să nu mă mai uit în sistem. Ahh, scuze, nu știam că e șefa la tine în birou și aveți evaluare… auzi, dar ea nu vrea covrigi? Au și cu vișine!

Motivul pentru care mi-am redus întreruperile este că am observat că sunt destui oameni cărora nu le place iluzia multitasking-ului și care ar vrea să se concentreze la un singur lucru (sau care pur și simplu vor să o vrăjească pe Diana de la HR). În plus, întreruptul ar fi o treabă destul de nepoliticoasă dacă am respecta niște minime norme de politețe (doar că românii încă se chinuie să bată la ușa unei toalete ocupate, deci nu știu dacă e cazul să discutăm despre politețe la nivel național).

Motivul pentru care nu m-am temperat complet este că… hai să fim serioși: 90% din ce vorbești acasă, la muncă, în trafic sau pe stradă n-are nicio valoare dincolo de cele cinci minute în care durează conversația. Nici măcar la telefon nu spunem lucruri prea relevante sau poate mai ales acolo. Răspunsurile la întrebările „Ai văzut The Witcher pe Netflix?” sau „Mi-ai trimis fișierul prin e-mail?” nu-ți aduc mai multă satisfacție decât „Vrei și tu un covrig cu semințe?”. Nu văd neapărat un motiv pentru care nu le-ai putea aborda pe amândouă.

Nu e o lipsă de respect pentru conversația ta, e mai degrabă o lipsă de respect pentru toate conversațiile moderne (știu că nu ajută). În plus, mă consolez mereu cu ideea că există oameni mai răi decât mine și decât vorbăreții care te întrerup. Există ăia care te întrerup când faci ceva chiar cu adevărat important: #întrerupătorii de meserie!

Știi când ești la supermarket, casierul se chinuie să-ți facă reducerea de pe card și să-ți dea POS-ul să plătești, dar Lili de la casa vecină VREA CEVA? În general e vorba de bani schimbat, Pall Mall albastru sau de codul unui produs obscur. Și făcând asta, Lili nu îl lasă să termine vânzarea, te ține cu portofelul deschis și cardul în mână și generază o coadă dublă, atât la casa ei, cât și la a ta. Că na, nu o interesează că al ei coleg făcea ceva!

Știi când ești la oficiul unui organ administrativ și ajungi în sfârșit la ghișeu iar tanti se uită la fișa ta? Din păcate, când să-i dai buletinul, observi că Dorel a sărit peste toată coada pentru că el are doar „ceva de întrebat”. Și evident că are sub haină trei dosare și patruj de întrebări pe care le-ar fi putut pune foarte bine prin e-mail. Și evident că dosarul tău mai așteaptă jumătate de oră, cu foile în original împrăștiate peste tot.

Aceiași „întrerupători” taie coada și la farmacie, că vor „doar să întrebe daca au medicamentul ăla cu clopidogrel”. Ahh, îl aveți? Păi atunci dați-mi repede trei cutii, că așteaptă bunica acasă după ele. Și musai să le faceți pe rețetă! Ahh, erați la coadă și așteptați să plătiți? Ahh, aveați și dumneavoastră o urgență? N-am văzut!

Aceiași oameni îți taie calea și în trafic, deși te pregăteai să întorci regulamentar, și sunt în stare să intre peste tine prin porțile de la metrou, pentru că nu văd că „făceai ceva”.

Altfel, cred că cel mai grav caz l-am întâlnit însă acum câțiva ani la o clinică privată când, în timp ce mi se lua o cantitate considerabilă de sânge pentru analize, o altă tanti din clinică a venit să ceară două fișe, apoi un garou, și, în timp ce asistenta mea se chinuia să-mi elibereze brațul, vizitatoarea și-a amintit o glumă pe care i-o spusese soțul ei și a decis că fix ĂLA era momentul să o spună și colegei!

Vorbăria? Se vindecă. Abilitatea însă de a ignora complet urgențele altora pentru că tu ai o urgență? Mai greu. Iar în România toți suntem puțin bolnavi de meteahna asta – poate de-asta și schimbarea aia pe care o tot așteptăm refuză să vină. E greu să te apuci să faci ceva, dacă ești conștient că vei fi mereu întrerupt.

Din același motiv nici nu vom avea vreodată un dialog real între generații (sau cu anumite generații, mai precis), între nostalgicii după comunism și protestatari și nici între simpatizanții marilor partide. E pur și simplu o diferență de priorități: eu am o urgență, tu ai o urgență și niciunuia nu-i pasă că celelălalt… face ceva!

P.S: Las concluzia asta aici și în așteptarea zilei de 24 în care sunt convins că televiziunile se vor bate în a discuta modul în care „ar fi trebuit” să decurgă lucrurile în România. (Imaginea este gratuita si preluata de pe pexels.com)

5 Comments

  • Ca bine zici, articolul asta ar trebui predat in scoli.

  • Thanks 🙂

  • frumos articol!!!

  • Din același motiv nici nu vom avea vreodată un dialog real între generații (sau cu anumite generații, mai precis), între nostalgicii după comunism și protestatari și nici între simpatizanții marilor partide.

    Mi-ai redeschis o rană invizibilă.

    Când a murit securistul Vlad, cam o treime din populație îi făceau osanale: securiștii bătrâni, noi și alții din sistem cu epoleți (gen poliția). Când erau invitați securiști, fie pe interne ori pe externe, să-și promoveze cărți, țineau morțiș să vâre ideea că „noi știm multe și o să murim cu ele, fără să-i spunem cuiva adevărul gol-goluț; adevărul moare cu noi”.

    Nu știu dacă și la asta te-ai referit că nu se poartă un dialog social pe bune (mai mult, tu te refereai la apucături & metehne, cu anturaje sau colegii de serviciu), dar, și la asta mi-e necaz fiindcă foarte mulți moșnegi (cu neamurile lor, și astăzi) care ne-au distrus și continuă să ne distrugă viețile, direct și/sau indirect, vor muri liniștiți, nederanjați de nimeni, știind numai ei adevărul a ceea ce s-a întâmplat pentru că doar ei și circumstanțele prin care s-au aflat/se află, putea să știe.
    În schimb, ei ce fac? Mitizează & rescriu istoria după chipul & asemănarea hidoasă securistă, ereditară; sistem pe care l-au deservit în urmă cu 30 de ani, înainte să crape (deși ei au scăpat basma curată) și ei vor muri fără să spună nimănui adevărurile.

    Așa cum sistemul i-a proptit să fie niște bestii, așa se vor duce, să mai dăuneze câte puțin, pe unde pot, cu ce pot ei, generațiile viitoare fără să se știe ce s-a întâmplat. Ei, în conștiința lor slinoasă și jegoasă, ei știu despre ei că sunt niște criminali patibulari, cu neamurile lor, de-asta lucrează de 30 de ani să scape pe cât de mult posibil (nici de oamenii care duc dorul regimului nu e de lăudat & indirect îi protejează cu judecata asta).
    De-asta, speciile de teapa lui Pavel Coruț sau Lorin Fortuna nu vor dispărea.

    De-asta nu ne vom face bine niciodată. Lustrația nu s-a aplicat, iar ei își protejează și-și învață spițele cum să se ferească de ereditatea necuvenită, inumană, prin clișee și platitudini de tipul: „copiii nu poartă vina părinților”.

    Încă o dată, nu știu dacă și la asta te-ai referit (în ansamblu).

  • Rilache: Ma refeream si la asta, desi am discutat-o intr-un articol mai vechi 🙂

    Sa stii ca si mie mi s-a parut ciudata reactia multora la moartea lui Iulian Vlad. Cumva, omul a ocupat o functie care ar fi trebuit sa-l condamne la nivel public, dar media a fost in final de partea lui.

    Legat de comunism si Securitate, nu stiu daca ma socheaza atat de tare parerea “mosilor”, cat a celor foarte tineri care n-au trait perioada dar au inceput sa preia din metehnele parintilor si bunicilor si au ramas fixati pe “se faceau lucrurile altfel/era mai bine pe-atunci”.

    Apropo de modul in care sistemul isi trateaza bestiile: cineva imi zicea cu ani in urma ca nu-i ok ca procurorii il hartuiesc pe Visinescu, ca e batran. Si atunci am scris un articol tocmai despre asta: e ok pentru simplul motiv ca istoria trebuie sa-l retina ca pe un tortionar, nu ca pe un ”batran care a facut si el niste lucruri rele”.

    E ceva similar cu ce s-a intamplat in Austria cu fostii colaboratori nazisti pe care sistemul i-a aparat tocmai pentru a nu da impresia ca intreaga societate austriaca ”protejeaza nazistii” (desi o faceau, mai ales a ”Macelarul de la Vilnius” era pe-atunci ministru).

    Si pana la urma, tot despre prioritati personale e vorba 🙂

One Pingback

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *