Cred că eram pe la sfârșitul clasei întâi când am încălțat primii pantofi de piele (sau cel puțin când îmi amintesc că i-aș fi încălțat) și… băi, nene, ce eveniment!

Taică-meu îmi zisese deja de câteva ori că pantofii din piele sunt vârful tehnologiei „pantofărești” și că asta poartă bărbații (în clasa a doua, ăsta era Everestul realizărilor tale ca puști). Ce să zic, probabil că spera să renunț odată la adidașii mei „șmecheri”, cu beculețe și șiret fosforescent.

De altfel, când am ieșit din bloc, în drum spre magazin, vecinul meu m-a întrebat cu hotărâre: „Mergi să-ți iei pantofi de piele? Să-ți iei unii cu talpă groasă!” Vecinul nu era doar încântat, ci de-a dreptul mândru, de parcă urma să mă duc pe front!

De mers la magazin am mers cu mama, care la rându-i mi-a povestit despre infinita eleganță a pantofilor de piele. La cumpărare, vânzătorul mi-a zis de vreo trei ori cât se bucură că am luat pantofi de piele neagră, nu din ăia de piele întoarsă… că „aia nu e piele adevărată”!

La serbare? N-a fost coleg care să nu se asigure că aia e piele adevărată. La bloc la fel – mă învârteam doi pași și mă întreba toată lumea: „Băi, ăia sunt din piele?” Nici nu mai trebuia să molfăi vreun răspuns, că se vedea. Normal că erau din piele!

Sigur, nu erau cei mai confortabili pantofi și poate nici cei mai potriviți pentru un puști, dar am purtat cu mine mitul pantofilor de piele până la facultate. Nici faptul că de la 14 ani o bună parte din muzica mea a constat în diferite subgenuri de heavy metal nu m-a ajutat în alegerea încălțămintei din orice altceva decât piele.

Spre deosebire de alte obsesii ale anilor ’90, fixația pentru pielea naturală nu e ceva ce a dispărut odată președinția lui Iliescu. Copt în comunism, unde nu puteai avea cafea din cafea sau salam din carne, dar puteai avea o pereche de Clujana sau Guban DE PIELE, sistemul ăsta de selecție a avut la început un sens. Era una din puținele garanții ale lucrurilor românești „bine făcute” – un mit repetat, dar aproape niciodată demonstrat.

(Sursa Imaginii: Pixabay)

Din fericire însă, invazia de branduri cunoscute și, mai ales, de branduri specializate a cam eliminat fixația pentru pantofi strâmți și incomozi, dar din piele, însă reflexul nostru a rămas acolo. Chiar și acum foarte mulți oameni, după ce-ți admiră pantofii nou-cumpărați (chiar dacă nu sunt altceva decât niște pantofi de alergat) te întreabă dacă sunt din piele sau dacă „au și piele”? Să nu mai vorbim despre gecile din piele, al căror cult le depășește cu mult utilitatea.

Să ne înțelegem: nu am ceva împotriva pielii naturale ca material, deși modul ei de obținere nu e unul tocmai plăcut (nici pentru foștii ei posesori, nici pentru cei care trebuie să o prelucreze). Înțeleg perfect și superioritatea unor produse din piele în ceea ce privește rezistența în timp (să nu uităm că generația mea a crescut și cu mitul mingilor de fotbal DIN PIELE – vinilinul era pentru ăia care nu luau premiu). Pielea e un “good all-rounder”, cum ar zice englezii, adica un material care ia nota bună peste tot, însă nu excelează în nimic. În plus, în ciuda unei viziuni ceva mai verzi care m-a lovit în ultimii ani, am la rândul meu încălțăminte din absolut toate tipurile de materiale.

Nu înțeleg însă fetișul unora pentru un produs ale cărui alternative au tot atât de multe avantaje și dezavantaje ca produsul original. Da, pielea naturală e un material cu valențe nobile, dar își păstrează greu forma, iar pielea întoarsă (pe care am ajuns să o apreciez sincer) se face praf la prima ploaie mai serioasă. Dar noi tot întrebăm despre ea, deși confortul și utilitatea zilnică a pantofilor sunt caracteristici mult mai importante.

Nici măcar nu vorbim despre o obsesie pentru un produs premium – să nu uităm că românii sunt genul de oameni care preferă să arunce două salarii medii pe un iPhone. Doar că iPhone-ul e strict un produs de statut ale cărui caracteristici tehnice medii sunt cunoscute și de o bună parte din posesorii lui. Lumea nu cumpără iPhone pentru că au convingerea că e bun, cumpără iPhone pentru că e iPhone.

Ori pielea nu e așa – o pereche de Nike, Adidas sau Geox din „plastic” și cu nu știu ce tehnologie de ventilație a piciorului poate costa de două ori mai mult decât una de pantofi sport din piele. „De piele” e o caracteristică pe care am învățat să o asociem cu calitatea deși ea nu mai are neapărat sens în ziua de azi. Niște bocanci pentru oraș sau pantofi eleganți au tot sensul să fie din piele, dar nu și niște cizme de hiking sau mers prin zăpadă și nici niște pantofi comozi sau de alergat.

Plăcerea de a judeca întregul după o parte irelevantă nu e doar o povară românească, motiv pentru care stereotipurile sunt încă o formă confortabilă de comunicare. Față de alte țări însă, România se bucură și de reminescențe arhaice care-i amplifică micile complexe. Și dacă fixațiile pentru mașini germane (în ciuda multiplelor lor probleme din ultimii ani) sau pentru castraveții „românești” nu sunt neapărat nocive, lucrurile se schimbă când ajungem în zona umană sau, mai rău, în zona… politică!

Sigur, candidatul la președinție a absolvit Harvard, dar are el oare „frică de Dumnezeu”? (de parcă frica de Dumnezeu garantează frica de Justiție). Sigur, Ioana ar fi un primar bun, dar de ce n-a făcut copil până la 45 de ani? La nivel de preconcepții enervante, poporul nostru pare să aibă un sac nesfârșit de atribute irelevante prin care filtrează complexitatea lumii. Poate de-asta era și atât de popular bancul cu iepurașul fără bască: pare genul de criteriu de selecție pe care noi chiar l-am lua în calcul!

Totuși, dacă am ajuns să renunțăm treptat la pantofii de piele și să înțelegem că experiența personală e mai importantă decât înțelepciunea tradițională, propun să facem la fel și în alte aspecte ale vieții. Nu de alta, dar aș vota la orice oră un candidat care a absolvit Harvard, chiar dacă are adidași cu beculețe!

P.S: Articolul ăsta trebuia să fie o scurtă și plictisitoare postare pe Facebook. Acum e o lungă și plictisitoare postare pe blog.