As fi vrut sa mai dedic un articol piesei lui Sergiu Cioiu, insa din pacate urmatoarele randuri sunt despre cineva mult mai plictisitor…

Evident, e vorba de mine si despre dubioasa mea copilarie. Din timpuri imemoriale (de cand era Monica Tatoiu fata), omul si-a dorit sa zboare. Ca multi alti temerari inaintea mea, incluzandu-i pe Traian Vuia si Dorin, baiatul care facea cele mai misto avioane de hartie, am incercat sa cuceresc vazduhul. Daca primele mele incercari nu au fost tocmai “la inaltime”, am decis sa va povestesc una dintre putinele dati cand aproape am zburat.

Majoritatea ideilor mele din copilarie, si le spun ”majoritate” pentru ca erau multe, nu inteligente, se rasfrangeau asupra colegilor de joaca. Traiectoria lor era simpla: Vlad spunea o tampenie. Vlad repeta entuziast tampenia. Ceilalti se lasau pana la urma convinsi si incercau sa o puna in aplicare. Ceilalti sufereau. Vlad tragea concluzia ca ceva n-a fost pus corect in aplicare, dar ca ideea e in esenta buna. Nu-i nimic, data viitoare.

Asa s-a intamplat cu casuta din iarba care aproape a incendiat gradina. Asa a fost si cu bomba cu nisip si cu bicicleta fara roti. Nici masina timpului n-a avut prea mult succes, dar acolo a fost vina bateriilor de 9V. Am vaga impresia ca nici saritura cu umbrela de pe gard, patanie din care prietenul Ovi s-a ales cu un cucui sanatos, n-a fost lipsita de influenta mea. Cred ca ar trebui sa-mi cer scuze retrospectiv, desi sunt in continuare de parere ca poti zbura cu umbrela, daca gardul e suficient de inalt. Nu-i nimic, data viitoare.

Din pacate, situatia era ceva mai dificila acum. Aveam sapte ani. Ramasesem singur la tara, fara oameni care sa-mi admire produsul gandirii. Ideea era senzationala, cum altfel. Urma sa transform carutul de carat fructe si legume al bunicilor intr-un mic deltaplan, folosind niste tevi subtiri de metal si punga pentru acoperit porumbii. Vazusem o schema intr-un album comunist cu ”inventiile tehnicii”. Vazusem schema, ignorasem schema si muncisem vreo 3 ore sa asamblez ceva care nici cu ochii inchisi nu semana cu ce vazusem. Oricum, ar fi de mentionat ca avionul care-mi servise drept inspiratie nu trebuia sa transporte pasageri, ci numai sa pluteasca putin, in mod similar aeromodelelor teleghidate. Eu intentionam sa si decolez cu a mea inventie.

Aveam insa o mare problema. Sistemul de propulsie. Acolo se recomanda un motoras cu baterii. Autorii comunisti se chinuisera sa explice si cum poti improviza asa ceva. Tot ce am gasit au fost cei doi caini din curte, suficient de prietenosi incat sa ma ignore, chiar si dupa ce le facusem piscina cu numai 2 zile in urma (era o piscina misto, cu trambulina). Am purces a-i lega la ansamblul nou creat. Aici ar fi de mentionat ca respectivul carut era destul de greu, chiar si pentru un Samson de 7 ani. Evident, cei doi caini nu m-au propulsat pe orbita. Daca cel mai tanar, o corcitura de sorecar cu maidanez, si-a ros imediat legaturile si s-a carat, cel mai batran s-a asezat lenes in fata angrenajului si adormit instant.

(In Romania se poate, da’ n-ai cu cine… – Sursa imaginii)

Dezamagit de lipsa de initiativa a colegilor cercetatori, am decis sa merg pe calea ratiunii. Ce au masinile? Cai putere! Ce are bunicul in sopron? Exact! Un cal! Urma sa leg masinaria de cal, imediat ce trezeam cainele din fata lui. Doua ore mai tarziu, ma apropiam cu pasi timizi de calul legat. Desi curajos si decis sa sacrific multe pentru stiinta, m-am speriat inainte de a-mi pune planul in aplicare. Calul fornaise spre mine, iar deltaplanul parea sa-l irite nespus. Era timpul sa-mi reevaluez planul. Din fericire, am realizat ca bunicii aveau si niste capre. Capre legate, pe care le puteam folosi. Folosind puterea stiintei, am decis ca un cal insemna vreo trei capre. Cum animalele erau blande, aici nu mi-a fost greu sa le inham.

Motorul nu a pornit din prima, asa ca a fost nevoie de un micut bici din vita de vie. Nu va ingrijorati, nu durea, dar facea zgomot. Cred ca pe undeva pe-aici s-a strecurat o greseala in metoda stiintifica. Dupa pocnitura de bici, motorul meu cu 3 capre putere a luat-o in toate directiile, mai putin in directia ”inainte”, unde singurul propulsat am fost eu. Carutul avand numai doua roti, mica smucitura m-a aruncat un metru inainte, ajutandu-ma sa-mi julesc coatele si genunchii ca un adevarat aviator. Nu mai stiu ce am gandit atunci, dar privind inapoi realizez un singur lucru: Misiune Indeplinita! Pentru 0.5 secunde, am zburat!

P.S: Retrospectiv, cred ca nu era rau sa fi incercat cu cativa porci sau poate chiar un card de gaste, ca legendarul Nils Holgersson. In trecut am sugerat ca un aparat similar poate functiona chiar si cu iepuri!