Cum scriu mai rar decat isi respecta un deputat promisiunile, azi am decis sa arunc niste randuri pe o tema ceva mai serioasa…

Luna trecuta Internetul vuia, agresat de dezbateri pe tema unei manevre cu iz electoral. Este vorba despre decizia de a scuti anumite categorii de contribuabili de returnarea unor sume obtinute ilicit, din neglijenta functionarilor publici. Problema e a naibii de sensibila si nu sunt in masura sa o transez, mai ales cand e vorba despre pensionari, mame sau profesori. Totusi, ce m-a mirat a fost aparitia unei categorii de internauti, internauti care ii acuzau pe toti opozantii masurii ca “urasc oamenii saraci”. Nu a fost prima data cand am auzit genul asta de acuzatii, cu-atat mai mult cu cat Romania este majoritar formata din categorii defavorizate. Deci, ce ar fi atat de in neregula cu “saracii”, incat sa ajunga cineva sa-i urasca?

In primul rand, cred ca ura e foarte mult spus. E mai degraba un urlet al minoritatii care duce fiscal tara in spate. Un urlet indreptat impotriva mentalitatilor nocive si a tuturor celor care le sustin, fie ca sunt politicieni, oameni de rand sau bagatori in seama. Un urlet impotriva ideilor care genereaza manevre de tip “sa luam de la cei putini si sa distribuim tuturor!”. Chiar daca in Romania clasele sociale nu sunt atat de clare (stratificarea e slaba si extremele evidente), este evident ca la nivel global exista varfuri care monopolizeaza resursele, oameni care o duc bine sau foarte bine, si extrem de multi oameni care subzista. Insa ideea de a lua, fie fortat, fie prin impozite, de la cei care si-au strans meritat averea si a da o imparti unora care nu vad mai departe de ziua de maine e putin…absurda.

De dragul argumentarii, vom face abstractie de abuzuri si de sistemele nefunctionale. Daca nu ne gandim la vreo dictatura unde singurul om cu posibilitatea de a detine ceva este liderul suprem, ideea de avutie generala (wealth) nu e un lucru fix sau clar delimitat. Mai mult, avutia nu e un lucru care trebuie distribuit artificial, pe baza unor programe utopice. Ea depinde de niste factori precum educatia celor implicati, nivelul individual si colectiv de dezvoltare, de resursele regiunii si de sistemul de administratie. Avutia poate fi generata, cat timp sistemul educational si cel social functioneaza in parametri normali si cat timp resursele economice ale zonei o permit. Ideea de a “distribui” avutia prin suprataxarea unor indivizi bine pregatiti care produc bani si-i fac sa circule in sistem e din start gresita (se aude, Franta?). Nu de alta, dar banii vor ajunge in mainile unor oameni incapabili prin educatie, circumstante de mediu sau mentalitate sa-i inmulteasca. Astfel, in loc sa generezi oportunitati prin sustinerea unor afaceri (care astfel integreaza mai multi oameni in sistem), ajungi sa generezi disensiuni intre vechile si noile victime ale sistemului. Atat lor, cat si celor din esalonul de sus le-ar fi mai bine daca banii ar circula, decat daca ei ar fi “distribuiti”. Vorbim, din nou, despre o situatie ideala, nu despre confiscarea si reidistribuirea averii vreunui oligarh corupt.

O a doua problema o reprezinta chiar folosirea termenului de “saraci” pentru a arunca in aceeasi oala oameni din diferite medii si cu diferite pregatiri. Cine sunt saracii? De fiecare data cand ne gandim la categorii defavorizate, ne vin in minte doctori, profesori talentati sau tineri politisti care incearca sa schimbe ceva. Ne vin in minte mame ramase fara serviciu, pensionari fara bani de pastile sau asistenti sociali fortati sa munceasca pe sume umilitoare. Cu alte cuvinte, ne vine in minte doar spuma halbei de apa plata. Trecand peste comentarii de tip “dar ce, astia n-au stiut in ce se baga cand au ales sa faca X?”, trebuie sa recunoastem ca in Romania chiar exista categorii defavorizate care-si merita sporurile si indemnizatiile. Ele sunt insa inconjurate de falsii asistati sociali, de cei care prefera o combinatie de munca la negru si diferite ajutoare pentru a se “descurca”. Cei 47%, cum ii numea Romney, exista si pot deveni o problema, cu-atat mai mult cu cat ei nu participa deloc la viata “cetatii”…dar voteaza.

Asa zisa “ura” nu este indreptata spre cei care nu au sau care nu pot sa aiba, ci spre cei care nu vor sa aiba, nu prin mijloace legale, cel putin. Este indreptata spre oamenii care asteapta “sa le dea statul”, desi ar putea foarte bine sa “produca”. Chiar si cazul celor care au primit bani in plus prin niste greseli ale functionarilor publici naste cateva intrebari. Daca ii eliminam pe cei cu-adevarat disperati, tot ramane intrebarea: de ce restul au acceptat bonusul? Pentru ca erau “banii Statului”? Banii aia sunt tot banii fraierilor care isi distrug sanatatea muncind si platind impozite. De ce aceiasi fraieri se uita cu mila si compasiune la oameni bucurosi ca au pacalit sistemul? Nu de alta, dar chiar daca iti tii banii la vedere intr-un buzunar exterior, cand cineva ii ia, tot furt se numeste. Oamenii aia au luat pentru ca in mentalitatea lor asta era un lucru normal. Mediul, educatia si mentalitatea i-au invatat sau fortat sa se “descurce”. Asta nu e neaparat vina lor, dar nici nu-i transforma in nevinovati.

Prin urmare, nu doar “falsii saraci” ridica probleme in acordarea ajutoarelor de stat. Pe termen lung, adevaratele probleme sunt mentalitatea si lipsa posibilitatilor de evolutie. Majoritatea celor care nu pot iesi din bula saraciei sunt prinsi acolo fie din cauza alegerilor proprii (“am vrut sa fac asta, dar nu ma asteptam sa imi fie atat de greu), a lipsei de educatie (“ce fac eu nu se mai cauta sau nu se plateste decent”), a lipsei de fonduri la nivel de familie (“n-am fost sustinut sa pot face ce vreau si nici n-am reusit sa o fac singur”), a unor accidente (“a intervenit ceva”) sau a mentalitatii defectuoase (“asta e si n-am ce face!”). Un rol il joaca si lipsa de dezvoltare a regiunii unde s-a intamplat sa te nasti sau stabilesti (“aici nu exista nimic pentru mine”). Odata ajuns intr-o astfel de situatie (Doamne fereste, vorba celor indreptati spre divin), poti iesi doar cu vointa, efort sustinut si noroc. Evident, lucrul asta e posibil daca faci diferenta dintre a avea si a fi, diferenta pe care e mai greu sa o faci cand nu stii daca ai ce manca a doua zi. Diferenta pe care o faci daca ai o anumita educatie si experienta de viata. Diferenta pe care o fac prea putini.

De-asta multi demagogi de pe Facebook nu pot empatiza cu ”saracii”. Pentru cei suficient de bine pregatiti si cu o “mentalitate” sanatoasa, pierderea jobului inseamna cateva luni pe bara si eventual ”cautarea unui alt job”. Ceea ce nu e foarte greu cand esti un super programator sau vreun director de marketing cu zeci de recomandari online si offline. Nu e greu nici cand esti un antreprenor cu cateva proiecte de succes care tocmai a intampinat primul esec. E mai greu insa sa intelegi cum un croitor de 50 de ani nu si-ar mai putea gasi de lucru dupa concediere. Atunci cand te-ai orientat din start spre beneficiul financiar si spre flexibilitate, e mai dificil sa empatizezi cu un om care si-a dorit toata viata sa faca ceva si s-a pregatit intens pentru asta, ca acum sa constate ca ii este imposibil. E foarte greu sa pricepi de ce un om captiv in situatia asta nu stie ce sa faca cu banii, odata ce-i primeste, si de ce, atunci cand ii are, ii investeste complet aiurea. Investitiile, in propria persoana sau in proiecte de viitor, si economiile inteligente sunt lucruri care se invata.

Daca ne uitam putin la castigatorii la loterie de-aici sau de aiurea, nu ne va mira faptul ca majoritatea sunt deja falimentari. De ce? Pentru ca, daca ii dai unui om care traieste pentru “acum” o suma de bani, nu va gandi mai departe de “sa-si ia o masina misto, sa moara toti de invidie”. In putine cazuri va decide sa-si reia studiile, sa materializeze vreo idee de afacere, sa prospecteze piata sau sa investeasca cu cap. Cu alte cuvinte, nu va “genera avutie”, motiv pentru care, daca respectivul nu are nevoie de bani pentru supravietuire, simpla pasare de fonduri nu il va ajuta cu nimic pe termen lung. Cei 47% nu sunt apti sa gestioneze sume mari de bani, asa cum nu vor fi prea curand apti sa conduca. Sunt oameni cu o gandire profund individualista, orientata spre supravietuire.

Idealurile mari si gesturile nobile sunt de multe ori facute de oameni foarte educati si cu o situatie materiala cel putin satisfacatoare. De ce? Pentru ca necunoscand restrictiile, oamenii de genul asta au timp sa se gandeasca la ceea ce anticii numeau “lucruri mari”. Sa nu uitam ca exista destule civilizatii care au cazut dupa ce au lasat puterea in mainile “poporului”, fenomen precedat de multe ori de conditii economice precare. O investire mai buna a impozitelor ar fi in educatie, consiliere si reorientare profesionala si, bineinteles, in crearea de locuri de munca la nivel local. O investire mai buna ar fi in reducerea unor taxe si incurajarea anteprenoriatului. O investire mai buna ar fi in reducerea frustrarii. Daca dai bani unui om al strazii (exemplu extrem), il ajuti cel mult sa supravietuiasca pana a doua zi. Daca-l adapostesti cateva luni si-l inveti o meserie, altele sunt perspectivele. De-asta simpla “distribuire” a unor fonduri nu functioneaza. Gestionarea lor corecta are insa nevoie de administratori buni. Din pacate, administratorii buni nu atrag stampilele de vot.

Daca aveti nevoie de exemple mai grave, e suficient sa aruncati un ochi pe recentele incidente din Africa, unde echipe de oameni meniti sa ajute la oprirea epidemiei de Ebola au fost omorate de “sarmanii” debusolati. Sigur ca agresorilor li se pot gasi scuze, de la lipsa de educatie, la teama si la situatia economica precara. Cu toate astea, ei sunt rezultatul mai multor secole de inegalitate si segregare, motiv pentru care niste donatii facute de ONG-uri debusolate nu vor rezolva nimic. Nu zic sa nu-i ajutam sau sa ne comportam cu cei mai putin norocosi de parca ar fi o boala. Spun doar ca “luatul de la bogati si datul la saraci” e o idee atat de tampita, incat nici in operele de fictiune nu a prea dat rezultate. Deci, dragi cititori implicati, lideri de opinie si politicieni: daca vreti sa ajutati, faceti lucruri care sa ridice comunitati, nu indivizi. Eliminati cauzele, nu efectele, chiar daca ultimele sunt exploatabile electoral. Orice, numai nu va comportati de parca patru decenii de comunism nu ne-au fost de ajuns.

P.S: Daca n-ati vazut ultimul Deficit de Atentie, puteti sa va prefaceti si acum ca nu exista (desi ratati un delir superb). Altfel, se pare ca Romania (si nu numai ea) a ajuns un simpatic subiect de comparatie prin reclamele australienilor.