Te sun eu!

Recunosc. Sunt unul din oamenii ăia care crede cu tărie că viața e prea scurtă pentru a vorbi la telefon…

Încă din ‘95, de când au adus ai mei minunea aia de plastic verzuliu cu butoane gri și au pus-o cu mândrie pe măsuța din hol, știam că n-o să fie jucăria mea preferată.

Da, era o mare șmecherie să ai telefon fix cu butoane și-mi amintesc și acum primul meu număr, ăla de pe Romtelecom. Îmi amintesc și de obsesia tuturor pentru „impulsurile” consumate la fiecare apel și de întreaga piață de țepari care se dezvoltase în jurul fascinației românești pentru telefoane. Chiar și așa, mi-am dat seama de la vreo șapte ani că eu și telefonul vom fi mereu amici buni, dar niciodată prieteni.

Și cum am fi putut fi? Am fost mereu genul agitat, care își folosește fiecare deget de la mână pentru o activitate separată. Lipitul cu urechea de receptor și mai apoi de difuzorul telefonului mobil au însemnat mereu aceleași lucruri: să stau pe loc și să fiu atent. Și știți care-i partea cea mai tristă? Că foarte rar se întâmplă ca cel de la capătul celălalt să-ți merite timpul și atenția.

Nu de alta, dar prietenii buni te pot scoate la o cafea, iar cu familia și perechea poți ține constant legătura prin alte medii. Apelurile cu ei sunt necesare pentru apropiere, dar rar durează mai mult de 5-10 minute. Ăia care te sună jumătate de oră în general se plictisesc, vor să-ți vândă ceva sau au nevoie de ceva. Rare sunt situațiile în care ridicând receptorul faci și îți faci un bine.

„De ce nu răspunzi la telefon?” e o treabă pe care am auzit-o aproape la fel de des ca „De ce scrii articole atât de lungi?”. Prin liceu o auzeam de la prieteni, iar prin facultate de la domnișoare supărate (nu, nu eram un cuceritor, eram doar ușor nesimțit).

O aud și acum, în epoca smartphone-urilor când reușesc să țin în buzunar un telefon care nici nu sună, nici nu vibrează și al cărui led reacționează doar la unele e-mail-uri și mesaje. Sigur, pentru părinți și prieteni fac excepții, dar în general, dacă vrei să mă contactezi și nu mă anunți ai foarte mari șanse să te… sun eu după. Da, chiar și dacă ești curierul ăla simpatic care-mi aduce mereu tâmpeniile cumpărate la reducere. Dacă e preplătit și costă 50 de lei, lasă-l la recepție, că am lăsat și bacșișul acolo…

Că tot veni vorba de mesaje, trebuie să recunosc că ăsta a fost unul din marile bonusuri ale Internetului și ale dispozitivelor care au profitat de el. Deși a devenit impersonală, comunicarea a început să se bazeze predominant pe text și imagine, nu pe voce. Să nu uităm că la începuturile telefoniei mobile SMS-urile erau un lux, nu o alternativă mai ieftină la apeluri.

Treaba cu textul e că, deși are câteva handicapuri la categoria emoție, te forțează să-ți structurezi gândurile. Dacă vrei să-mi spui să-ți iau un covrig pe drumul spre birou, atât e nevoie să scrii: „Salut, ia-mi și mie un covrig. Te rog!”. Dacă mă suni, o să suni invariabil de 5 ori până mă prind, eu o să răspund cu lehamite, pentru că tocmai mi-ai oprit muzica și o să începi prin „Saluuut, ce mai faci? Vezi ce frumos e afară? Auzi, ai drum pe la covrigăria aia de pe colț? Daaa? Îmi faci și mie o favoare. Dacă poooți….”. Dacă am drum și-ți pot lua, îți iau. Dacă n-am, vocea ta n-o să mă convingă să mă întorc!

Am mai scris despre tipologiile oamenilor care te țin în telefon, deci nu insist. Ce încerc să spun e că sunt metode mai puțin invazive de a contacta pe cineva, metode care nu implică ca eu să opresc tot ce făceam ca tu să mă întrebi cum îl cheamă pe Adam Driver. Noțiunea de „urgență” pare să fi devenit de altfel o treabă foarte banală. Hai să vă ajut: dacă știai de două săptămâni, dar vrei acum, atunci aia nu e urgență, e nesimțire!

Să nu mai vorbim despre oamenii care vor să-ți vândă ceva sau despre iritantele robocalls. Dacă în domeniul spam-ului online, GDPR a făcut o treabă bunicică, la capitolul telefonie lucrurile s-au înrăutățit. Nu doar că trebuie să pierd 3 minute ca să aflu că Adela de la Banca X vrea doar să facă un sondaj despre planul meu de pensie, dar trebuie să mai pierd încă un minut, dintr-un apel pe care TU l-ai făcut către MINE, să aud că datele mele personale SUNT în siguranță. Tocmai m-ai sunat fără permisiune și fără ca eu să-ți fi dat numărul. Ia, zi, chiar sunt?

Acum, știu că joburile multora nu le permit să nu răspundă la telefon (da, până și eu mai fac excepții) și că există multe persoane care chiar ar putea avea urgențe autentice. Știu și că mulți sunt mai exasperați de omniprezentele notificări decât de apelurile pierdute.

Dar ce încerc eu să spun e că e în regulă să n-ai chef să-ți vibreze chinezăria în buzunar la cinci minute. Nu te face nici un om ursuz, nici necomunicativ. Te face doar un personaj mai atent cu timpul lui. Să nu uităm că majoritatea oamenilor nu vor să poarte o conversație, ci doar să se audă vorbind.

Faptul că apelurile telefonice sau online nu mai costă mare lucru nu le face ieftine – costul de timp e în continuare uriaș. V-ați întrebat vreodată de ce la toate marile firme și producători de software suportul telefonic este plătit? Exact din motivul indicat mai sus: când sună, omul e confuz și agitat. Când trebuie să scrie un mesaj și-și articulează gândurile, deja a căutat singur o soluție și știe mai clar ce vrea. Economisește și timpul oamenilor de la suport, dar și propria rezervă de nervi.

Așa că, data viitoare când vă sună un amic din ăla pe care-l vedeți la șase luni (genul care „nici măcar Like pe Facebook” nu vă dă) pentru că e blocat în Ratb și se plictisește, amintiți-i că după cinci minute se taxează…

P.S: Practic, puteam rezuma tot articolul ăsta la celebra „Nu sunați, ies eu din când în când”. (Imagine gratuită de pe Pexels)

Follow us

We will keep you updated

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *