Vă mai amintiți ce bine era acum patru ani când PSD era de vină pentru tot, USR era salvarea și România părea că mai are o șansă? Dar când îndemnam lumea să-l voteze pe Nicușor Dan, să plece Firea și Bucureștiul să redevină „oraș european”? Era simplă treaba: aveam două tabere, unii erau răi și voiau păstrarea actualului sistem de pile și relații și alții erau buni. Dar în pandemie, când eram gata să susținem PNL, doar pentru că păreau pro vaccin, pro restricții și, sincer, cam atât? Începe să-mi fie e dor de anii ăia, pentru că mă scuteau de efortul de a mă uita la sistem și a exclama obosit: “Cred că suntem f**uți!”.

Și nu, articolul ăsta nu este despre cum „sunt toți la fel”. Cred că știați deja asta și de altfel am mai scris-o – problema e că acum se și simte, în coșul de cumpărături, la casă, la rate și la benzinărie. Vedeți voi, când un sistem al unui organism nu funcționează la parametri optimi, celelalte sisteme (în cazul nostru, mediul privat și organizațiile externe) îl pot susține sau acoperi cu succes pentru o perioadă. În momentul în care organele externe cedează și ele, lucru care s-a întâmplat în ultimii doi ani, organismul ajunge în starea de „decompensare”. Ei bine, România se decompensează, iar oamenii care o conduc, în loc să se grăbească la urgențe, fac frecții cu oțet și beau ceai de mușețel. De-asta ni se pare că recesiunea globală pe care o trăim de vreun an se simte mai tare aici – celelalte țări au început tratamentul, pe când noi așteptăm un miracol.

Aproapte toate acțiunile făcute de Statul român în ultimii 2-3 ani, indiferent de cine l-a condus, au fost nu doar inutile, ci de-a dreptul ostile. Acum două săptămâni vă vorbeam despre o ordonanță care ar fi permis statului să controleze prețurile la anumite categorii de produse. Cumva, treaba aia mi se părea un abuz. Păi, în nici trei săptămâni de-atunci, am fost pocniți de cel puțin trei legi abuzive, toate menite să creeze un zid de apărare în jurul averilor și a ierarhiei existente.

Printre ele s-a nimerit și cea mai haotică schemă de impozitare din ultimii ani – una cu impozite selective, taxe pe păcănele și nimic care să afecteze de fapt mediul de Stat, organul bolnav din ecuație. Ea a venit în tandem cu măriri salarile pentru același mediu (asta deși mediul privat, ăla care ține România în picioare, sângerează). Totul după ce același guvern ne promisese că salariile de 7000 de euro vor dispărea. Dar e în regulă, că am înțeles că ANAF-ul, acest FNI al organelor statului, va găsi „adevărații vinovați”. Facem pariu că tot ăia care au un Ford de 3000 de euro achiziționat după muncă la negru în Italia o să fie capi de listă?

Ahh, și era să uit! Știți când ne tot amenințau unii analiști că o să ajungem să fim de acord cu retorica PSD? S-a întâmplat și asta, deși din motive diferite de cele ale omuleților lacomi în roșu. Un punct cu care cred că suntem toți de acord este necesitatea unei reforme reale a justiției, un organism corupt și populat de omuleți înverșunați și de vendete locale. Al doilea punct ar fi ăla cu serviciile și statul paralel, noțiuni de care făceam mișto cu ani în urmă. Cred că legile securității, precum și modul în care neamțul cel vesel voia să le promulge, ne-a lămurit pe toți cine dictează și de ce. Ca idee, nici foști membri ai acelorași servicii nu sunt de acord cu regulile ălea, dar asta nu scuză cu nimic faptul că ele există.

Tot pe aceeași filieră simt că a venit și amendamentul pro-plagiat, cireașa de pe coliva legislativă a ultimelor săptămâni. Același amendament care a creat zeci de generali milionari care n-au ieșit în viața lor din birou. Ahh, iar legea aia fusese votată de aproape toate partidele, USR făcând aici o timidă notă discordantă…

Să recapitulăm deci: suntem în mijlocul unei recesiuni globale, cu un război la cinzeci de kilometri de graniță, suntem amenințați atât de hiperinflație, cât și de penuria datorată subțierii lanțurilor de aprovizionare. Peste toate astea, se adaugă consecințele încălzirii globale, cu o vreme haotică ce faultează agricultura și cu pandemii care se răspândesc necontrolat. Ce am făcut pentru asta în ultima perioadă? Am mărit semnificativ cheltuielile de stat, am încercat să oprim piața liberă, să legalizăm plagiatele și să dăm puteri discreționare unor organisme care ar trebui să fie în slujba Statului, nu invers.

Nicio încercare de plafonare a unor prețuri, de subvenționare a unor bunuri de strict necesar, de încurajare a producției locale și a exporturilor. Nu am avut nicio tentativă de a reorganiza piața energetică și de a lua puterea din mâinile distribuitorilor, cei care tocmai i-au pus în fund pe cei mai vulnerabili consumatori. Să nu mai vorbim despre încurajarea mediului privat: Dacia dă prime de demisie și mută cât mai mult din producție în Maroc (doar Logan și o parte din Dustere se mai fac în Ro), iar Ford trece sub pavilion turcesc, urmând să devină mai degrabă un centru de asamblare pentru uzinele Ford-Otosan.

Și, peste toate astea, ne apasă și o tăcere suspectă a tuturor politicienilor din mai toate partidele. Asta în condițiile în care toți liderii europeni încearcă să-și încurajeze populația și să o țină departe de protestele care pe moment au izbucnit doar în SUA (nu doar pe tema avortului), la Munchen (summit-ul G7) și în Franța (unde oamenii au început deja să-și dea în cap cu poliția). Următoarele luni arată destul de sumbru la nivel economic și social și am impresia că protestatarii de la pompă vor fi cea mai mică grijă a noastră. Să vă mai amintesc că singurul politician cu-adevărat vocal din ultima vreme rămâne George Simion, un om care se compară voit cu Codreanu și al cărui partid extremist va fi moștenit de noi, nu de Iohannis?

Poate de-asta sunt pline toate centrele de limbi străine și de-asta avem cel mai mare exod de personal calificat de la Mineriade încoace. De-asta fiecare mică victorie românească e celebrată vocal (fie ea și sportivă) și fiecare problemă minoră devine un mic război online. Cine poate să plece, pleacă și cine nu, preferă să-și ocupe mintea cu orice altceva numai nu cu elefantul din cameră, Statul (un elefant nesimțit, supradimensionat și foarte bine plătit, aparent).

Și știți ce-i mai trist? Că România chiar avea ocazia de a face ceva fantastic în contextul actualului conflict. Pe lângă ajutorul oferit țării de peste Nistru (și așa micuț), am fi putut să facem cumva să captăm din refugiații veniți de-acolo, din investitorii plecați din țară și din exporturile atât de necesare multor regiuni. Ce am făcut? Am dat declarații și luat poziții la 2 luni distanță de țări cu mize mult mai mici. Efortul nostru a fost echivalentul diplomatic al unui „La mulți ani!” scris pe Facebook, la două săptămâni după aniversare. Ne scuzați, noi acum am văzut!

Totuși, cum am putea ieși din inerția care va sfârși prin a ne îngropa? Soluția nu e una tocmai confortabilă. Mai mai știți când vă vorbeam eu despre cleptocrație și corporatocrație și vă spuneam că avem nevoie de un management externalizat de țară? Cred că m-am înșelat. Cred mai degrabă că avem nevoie de un faliment răsunător și de o reorganizare generală și de-abia apoi putem vorbi despre management. Partea proastă e că tot noi am suferi cel mai mult. Partea „bună” e că aproape acolo…

P.S: După o lună mai obositoare decât un discurs de-ale președintelui, am decis să mai întorc un ochi și la blog. Sursa imaginii.