Acum vreo două săptămâni mă gândeam să scriu o recenzie la niște căști Bluetooth cumpărate ca pereche secundară, pentru birou. Grație achizițiilor de impuls, obsesiilor muzicale și dărniciei unei prietene, am avut și am o colecție destul de mare de căști. De la anonimele dar plăcutele Awei, la Sony, Jabra, Sennheiser, Audio-Technica sau Mezze… am avut dopuri de toate tipurile și toate mărimile. Nu știu cum sună niște căști foarte bune, dar pot spune cu o oarecare precizie cum aș vrea să sune unele… bune. Iar produsul de față, în ciuda unor merite deloc neglijabile ale construcției, era doar decent, nu și bun (dar absolut în regulă pentru prețul foarte mic).

În fine, în timp ce mă pregăteam să încurc câteva cuvinte despre noua achiziție, am început să citesc comentariile altor cumpărători. Pe lângă recenziile din care poți înțelege orice, mai puțin detalii despre calitatea căștilor (cum era cutia, cum a vorbit livratorul, ce număr avea operatoarea de la eMag), am dat și de acel comentariu care se repetă obsesiv la toate produsele, de la mașini electrice la măsuțe de cafea. E un comentariu pe care l-am auzit și văzut constant după Revoluție și care cu siguranță nu va dispărea prea curând. Este vorba despre eternul: „Acest produs este mult mai bun decât unul premium!”. Cu alte cuvinte, orice chinezărie ai fi luat la reducere, ea trebuie comparată cu vârful de gamă, care evident pălește prin comparație cu noua ta achiziție. Cine spune? Păi tu, evident!

Sigur, o să-mi spuneți, ăsta e un comportament normal. Orice achiziție ai face, vei munci ulterior să-ți elimini disonanța cognitivă. Ai luat un telefon de la brandul X, nu de la Y? Încerci să te convingi că nu culoarea te-a convins și că ai făcut de fapt o alegere pur rațională. Ai luat Kia, nu Hyundai? A fost o chestiune de specificații, deși au aceeași platformă și ai ales un motor similar. Lucrul ăsta funcționează fără probleme cât timp produsele sunt în aceeași gamă de preț și cât timp erau oricum pe lista ta. Cu alte cuvinte, disonanța apare când ai de făcut o alegere reală, pe care ți-o permiți și care îți e accesibilă – nu când ți-ai cumpărat Xiaomi de 500 RON și-l declari mult peste un iPhone 12.

La români din păcate nu e vorba despre disonanță, ci despre o obsesie care a venit imediat după accesul la piața liberă. În glorioșii ani ’90, când un tricou original costa 20 de lei, iar românul din clasa de mijloc câștiga 211 lei pe toată luna (serios), aproape tot ce se achiziționa era fie contrafăcut, fie vechi, fie prost. Dacă îți luai lucruri de calitate nu-ți mai ajungeau banii de proverbiala bucată de carne de pe masă. De-asta orice mizerie pe care o luai de la tarabele din piață, că era o lanternă chinezească sau un „joc pe televizor” (Terminator, celebra clonă de NES), era cumva mai bună decât a vecinului și neapărat comparabilă cu „originalele” (despre care am mai vorbit). De-asta după orice achiziție pe care o făceai cu inima strânsă era musai să zici: ieftin și bun!

Despre achiziții mai scumpe, precum mașinile, ce să mai vorbim. Oricum ai învârti-o, dacă nu ești pasionat de vechituri, Daciile 1300 și 1310 erau mizerabile. Învechite încă din momentul producției, lipsite de opțiuni și cu un design izvorât din viziunea unui popor care n-avea voie să aibă o viziune. Băi, dar în anii ’90 Daciile erau mai bune decât Mercedesurile, știi cum? Nu exista proprietar de Dacie care să nu-ți explice de ce janghina aia reparată cu sârmă și ipsos bătea orice Peugeot, Ford sau Volkswagen sau orice altă mașină pe care nu și-o permiteau. Sunt și acum destui care n-au o pasiune pentru mașinile clasice ale comunismului, ci sunt ferm convinși (de o mitologie pe care și-au construit-o singuri) că ingineria din spatele vechilor Dacii era o lucrare de geniu.

De fapt, obsesia cu Daciile s-a cascadat și la noile modele. Dacă te pune necuratul să spui că noile Dacii sunt prea scumpe pentru ce oferă, îți sare jumătate de Internet în cap. Nu, domne, n-a luat doar 2 stele la NCAP din cauza faptului că la prețul de plecare primești practic o cutie de plastic și că lipsesc opțiuni minime de confort și siguranță! Nu, nu, e o tactică de autosabotaj a Renault! Ahhh, sigur că un Logan sare liniștit de 14 000 de euro, dacă vrei opțiuni „de lux” precum asistență la parcare, aer condiționat sau ecran multimedia… dar o „mașină bună” e practic o colecție de roți cu volan! Să nu ne uităm la aiureli precum faptul că producătorii coreeni oferă lucruri de genul ăsta standard în mai puțini bani…

Problema e că frustrarea asta, care s-a atenuat întru-câtva în ultimul deceniu, dar nu a dispărut, cuplată cu o lipsă a exercițiului recenziei, face aproape imposibilă încrederea în evaluările cumpărătorilor. Cu excepția produselor pentru care există sute de comentarii și analize independente, aproape la orice produs online mediocru există zeci de recenzii care dau 5 din 5 stele pentru că „e mult mai bun decât produsele mai scumpe de la branduri consacrate”. Știți voi, ălea care costă triplu și pe care comentatorul nu le-a văzut în viața lui. Nu că n-ar exista și excepții (că veni vorba despre căști, Beats-urile originale erau absolut horror), dar în general, un produs de 90 de lei nu e mai bun decât unul de 400. Mai bun decât unul de 120 de lei? Poate, dar decât unul de 4-5 ori mai scump nu prea are cum să fie…

Mai mult, mulți din oamenii ăștia devin în mod gratuit evangheliști pentru branduri anonime sau de buget. O să vezi posesorii de telefoane ieftine înjurând cu patos Apple-urile pe care nu și le pot permite, iar alții chiar intrând și jignind proaspeții posesori ai unui produs (că e un Hyundai nou sau niște căști Sony). Alții vor inventa caracteristici irelevante pe care le pot găsi cu ușurință și pe produse iefitne (bass-ul din căști de exemplu, irelevant pentru calitatea sunetului). Totul pentru a reduce disonanța aia care în cazul ăsta spune un lucru evident: atât ți-ai permis și nu e nicio rușine într-asta. Rușinea e să nu accepți că ăsta e nivelul tău financiar actual și să pretinzi că absolut toți cei din jur sunt niște tâmpiți pentru că nu sunt uluiți, culmea… de alegerea ta. Mai mult, lipsa asta de contact cu realitatea și mitologiile create în jurul unor branduri anonime se vede și în recenziile negative. O să vezi produse electronice la limita prețului de dumping ai căror comentatori sunt nemulțumiți de funcții care n-ar trebui să existe în banii ăia. Voi știați că un smartphone cu Android de 250 de lei poate fi… prost?

Paradoxal, atitudinea asta nu te ajută cu nimic în drumul tău de a-ți achiziționa produse mai bune sau măcar mai durabile. Îți spune că de fapt nu există nimic mai bun decât ce ai luat tu și că ce au alții nu sunt altceva decât fițe. Mai mult, întreține o industrie de produse și importuri ieftine și proaste a căror durată de viață în timp este foarte mică. Iar asta e o problemă care te închide într-un ciclu în care economia e mult mai dificilă. Există un motiv pentru care zicala „suntem prea săraci să luăm lucruri ieftine” era atât de populară în anii ’90. Și acum îmi amintesc un vecin care era la al treilea televizor Gibao în cinci ani și susținea sus și tare că respectivul era un brand foarte bun (prin comparație, Samsungul meu din aceeași perioadă ținuse peste 15 ani).

De fapt, întrebarea pe care ar trebui să ți-o pui nu este „de ce și-a luat Gigel un telefon premium”, ci de ce actualul sistem nu permite tuturor să o facă. De ce Gigel, care poate n-a ridicat un deget toată viața și n-a plătit taxe, are mașină de 50 000 de euro, iar ANAF-ul nu l-a întrebat în veci de sănătate? De ce există o disparitate atât de mare între averi încât 90% din recenziile online sunt pentru produse foarte ieftine, nu pentru cele decente sau premium, cum e de multe ori pe site-urile de-afară (oricând o recenzie la un produs de 1000 de lei va fi mai valoroasă decât la unul de 50).

Orice produs poate fi bun, dacă scopul pentru care l-ai cumpărat e unul onest. Loganul e o mașină excelentă dacă vrei, GPL din fabrică, piese ieftine și spațiu generos în 12 000 de euro. Altlfel, dacă vrei un competitor pentru Skoda Octavia, ai greșit buzunarul. De-asta cred că frustrarea n-ar trebui să fie pe produse premium și pe existența lor și nici pe cei care fac diferența dintre un ceas de 200 de lei și unul de 2000. Frustrarea ar trebui să fie pe cei care ți-au băgat în cap că un produs foarte ieftin e suficient și că n-are sens să îți dorești mai mult.

P.S: Articolul ăsta trebuia inițial să fie un comentariu pe pagina unui magazin online :)) (Sursa Imaginii)