Spiritul dacic și disonanța românească

Am scris în repetate rânduri despre abilitatea colegilor noștri de țară de a-și reduce disonanța, fie ea cognitivă sau afectivă. Practic, românul tipic ar fi în stare de orice efort și cheltuială, doar să nu recunoască vreodată că a greșit.

Sâmbătă dimineața, ora 10:30. Mă trezesc cu un curier la ușă, curier chemat cu mai bine de o zi înainte să ridice un colet de mici dimensiuni. De menționat ar fi că termenul limită pentru ridicare era vineri la ora 16.00. Faptul că nu era curierul meu preferat (hai să fim serioși, toți avem unul) ar fi trebuit să-mi tragă un semnal de alarmă.

Fără nicio scuză pentru ratarea termenului, omul începe să se vaite că de ce am chemat curierul de pe site fără să fac AWB-ul și să completez nu știu ce și că e aproape imposibil să trimită coletul așa. Îi dau dreptate, era aproape imposibil: deși colegii lui reușiseră performanța asta cu doar o săptămână înainte, adăugând singuri datele, și deși niciunde pe site-ul firmei nu era menționată restricția.

Omul o ține că el e profesionist și că are nevoie de datele respective, așa că îl invit frumos să se întoarcă în altă zi, când le voi completa pe site. Auzind asta, nenea se apucă singur să emită codul minune și să-l introducă în sistem, deși nu avea semnal. Îi explic de ce nu are semnal, îl ghidez până în zona în care are și până la urmă reușește. Imediat după, îmi greșește de de vreo două ori adresa și îmi spune că nu sunt în baza de date. Îi arăt cu mânuța mea că sunt și-l ajut să completeze nenorocitele ălea de date. Îi dictez la literă adresa destinatarului, deși era scrisă mare pe colet.

După asta, mai stăm cinci minute să emită chitanța și să nu-mi dea tot restul, că n-avea schimbat, dar că îl trimite pe colegul, să n-am grijă. Când să plece, se mai întoarce o dată să-mi dea lecții despre cum să descarc și să folosesc aplicația lor, o aplicație cu rating de 2.1 în Google Play (aplicația cu cel mai prost rating din tot telefonul meu). Evident, nici urmă de scuze.

Ca om răbdător cu curierii, genul care acceptă întârzieri de două ore la Bringo, lasă bacșiș și le dă și o cafea oamenilor dacă par obosiți, n-ar fi trebuit să mă enervez. Dar ce m-a iritat la culme a fost siguranța de sine a individului! La niciun pas din procesul ăsta, pe care l-a făcut varză cap-coadă (de la întârzierea inițială la factură), băiatul nu pare să-și fi pus întrebarea: Băi, dar oare nu sunt eu de vină? Oare nu-s obosit, neatent sau doar incompetent? Nu, nene, sigur e de la client, n-a completat, nu se vede bine adresa…. e ceva de la el!

Cum spuneam și mai sus, abilitatea asta de a reduce disonanța și a nu-ți asuma niciodată responsabilități se vede peste tot în țară, iar pandemia a făcut-o și mai evidentă. Ai oameni care au pierdut rude din cauza Covid-19, ai căror prieteni i-au părăsit pentru că nu le mai suportau delirul și care nici acum nu sunt dispuși să admită că s-au înșelat. Nu să se vaccineze, că aia e alegerea lor, ci doar să admită că „băi, niciuna din previziunile mele n-a avut niciun sens, boala e reală și eu sunt cam prost și nu le am cu medicina”. Nu, domne, au fost induși în eroare de stat, e o conspirație, restul sunt proști, se lasă duși de nas…

Dar hai să scoatem discuția din zona pandemiei, că poate v-ați săturat de exemple de genul ăsta. Ce zice instalatorul care vă vede pentru prima dată țevăria? „Cine v-a lucrat aici?”, cu siguranța omului care n-ar putea face niciodată o greșeală. Până o face și-l găsiți ud leoarcă și murdar de zoaie, urlând că a fost lucrarea proastă, iar el n-are nicio vină. Că, na, cum ar putea avea? E de la tine, că ai cumpărat țevi ieftine și de ăla care le-a montat!

Puteți înlocui aici instalator cu aproape orice meșter, dar și cu medici, dentiști sau alte categorii care, dacă și-ar recunoaște micile greșeli (că cele mari sunt destul de evidente la mulți) ar trebui să găsească și soluții. Despre funcționarii de la stat nici n-are sens să mai vorbim: femeii de la ghișeu i-a luat douăzeci de minute să-ți tasteze adresa iar acum e supărată că n-ai dosar cu șină.

Altfel, nicăieri nu se vede treaba asta mai clar decât în trafic. Ca om care s-a reapucat de condus după o pauză extrem de lungă, consider că am un mare avantaj față de șoferii obișnuiți de București: eu știu că sunt prost! Dar băieții care mă depășesc pe linie dublă, îmi taie calea pe contrasens sau mă îngrămădesc pe roșu și înjură nu știu. Și credeți-mă că vor continua să nu știe, până ajung la Poliția Rutieră sau la Tribunal și le confirmă cineva cu legea în față că sunt.

Disonanța e naturală până la un punct: atât să o simți, dar și să încerci să o elimini. Când ai de făcut mai multe alegeri de o greutate similară, automat vei regreta alegerile nefăcute, indiferent de cât de bună a fost a ta. Problema e când alegerile ălea îi afectează pe alții, iar tu alegi intenționat în mod intenționat opțiunea greșită, știind că implică cel mai mic efort din partea ta. Cu alte cuvinte, problema apare când te protejezi pe tine știind în mod clar că-i acuzi sau împovărezi pe alții.

Dar în fine, putem aprofunda cât vrem discuția la nivel sociologic și psihologic, însă nu vom ajunge nicăieri. Cât timp am fost crescuți într-un sistem în care s-a vorbit doar despre vină, dar niciodată despre responsabilitate, șansele să ne schimbăm vor fi minime. Parțial, frica de a negocia vine pe filiera comunistă, însă o bună parte a fost acumulată în decenii de făcut nimic și așteptat ca lucrurile să se întâmple de la sine.

A chiulit toată clasa de la curs? Popescu e vinovat, că el e capul răutăților și în niciun caz nu e profesorul sau materia inutilă. A picat proiectul ăla mare de la job? Trebuie să găsim un vinovat, deși am participat cu toții la el. Jumătate de țară fură și celaltă jumătate zace în sărăcie? Noi am fi rezolvat-o, dar de vină sunt doar politicienii aleși fix din rândurile noastre. Există întotdeauna un „altul” sau „alții”, oameni sau factori externi, care ne permit să punem capul pe pernă și să spunem: n-a fost vina mea!

Adevărul de care sistemele vestice s-au prins de ceva vreme (și pe care unele par să-l fi uitat deja) este că aproape totul e o negociere, iar negocierile sunt despre rezultate mutual avantajoase, nu despre a avea dreptate. În momentul în care cauți un vinovat pentru ceva, te sustragi de la masa negocierilor. Odată făcută alegerea asta e greu să fii tras la răspundere, dar și aproape imposibil să câștigi.

Ce ar fi putut face curierul din primele paragrafe? Să zică simplu: Uite, băi, nene, e sâmbătă, iar eu sunt mort de oboseală după o săptămână grea și am făcut un efort să preiau comanda de ieri. Sunt nou la firma asta și dacă m-ai ajuta și tu puțin să completezi asta, am încheia amândoi ziua mai fericiți. Dar de ce să negociezi, când poți da vina pe client, pe tehnologie și timp? De ce ai vrea să-ți meriți bacșișul, în loc să-l iei cu japca?

Dar na, ăsta e blestemul nostru ca popor: noi ne-am descurcat mereu fantastic, dar au venit străinii și au stricat tot după…

P.S: Mai avem două zile de soare, deci ieșiți la o plimbare și nu mai citiți diatribe supărate! Sursa imaginii.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

8 Comments

  • At fi frumos să se comporte mai mulți așa cum sugerezi tu, dar e foarte greu. Și cred că ține tot de educație, dar la noi asta nu e o prioritate. Plus că trebuie să accepți că greșești, ceea ce e de necrezut pentru unii.

  • Da, am sesizat – parca in fiecare zi am un nou exemplu 🙁

  • Educația lipsește multora… Și de aici totul decurge cum nu se poate mai rău

  • Asta e similara cu problema “Da’ ce am facut? Pe ala nu l-ai vazut ca …?”

  • Stefan: Stii care-i partea proasta? Ca e greu sa o mai repari dupa cateva generatii.

    Ionut: Exact. E similara si cu celebra “dar altii fura mai mult”!

  • Nu prea ai cum sa repari o societate care a fost bolnavă dintotdeauna.

  • Si asta e adevarat 🙂

  • Suntem prea bolnavi!

3 Pingbacks

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *