Și de-asta nu avem lucruri frumoase…

Zilele trecute, un analist cu mustață de star porno afirma cu emfază că de vină pentru dezbinarea politică din ultimele decenii e doar moștenirea comunistă. Chipurile, neîncrederea sădită atunci face ca toate formațiunile politice postdecembriste să-și dea cu sapa în cap imediat ce preiau puterea…

Oricum am învârti-o, comunismul a fost și este de vină pentru multe boli sociale, inclusiv pentru o neîncredere generalizată în autoritate. Însă abilitatea noastră de a ne da cu târnăcopul în opinci este mult mai veche de-atât. De fapt, este atât de veche, încât nu știu de unde să o apuc, motiv pentru care o să încep cu secolul 18 și o să trec rapid și superficial prin câteva momente de cotitură ale istoriei noastre.

Considerat o ultimă redută a domnilor pământeni din Valahia și Moldova, secolul 18 e dominat de câteva personalități politice, printre care și Constantin Brâncoveanu, recunoscut pentru un martiriu sângeros și pentru un caracter absolut dubios. Probabil că v-ați prins că o să ne aplecăm asupra ultimului…

Vedeți voi, prin 1710, rușii și mai precis Petru cel Mare își puseseră în cap să treacă Țările Române în sfera de influență a Imperiului Țarist. Dimitrie Cantemir era deja pe felie cu ideea asta și în teorie și Brâncoveanu, deși le jurase credință otomanilor. De fapt, Brâncoveanu acceptase deja o groază de daruri de la ruși și le promisese provizii și armată. Ceea ce, spre surpriza țarului (dar nu și a lui Dimitrie Cantemir, care nu-l suporta pe valah) nu s-a întâmplat.

Rușii au pierdut, Cantemir a plecat cu ei (având apoi o carieră absolut fabuloasă în Rusia țaristă), iar Brâncoveanu a rămas cu o imagine de trădător în fața vecinilor de peste Prut… dar și a altor foști aliați, a polonezilor, turcilor și austriecilor, care-i numeau pe cei din anturajul domnitorului „vulpi”. Lucrul ăsta n-a dat prea bine peste trei ani, când Brâncoveanu și familia lui au fost judecați, executați și ulterior martirizați.

Dar au fost executați pentru credință, nu? Nu chiar: procesul lui Constantin Brâncoveanu, unul studiat, nu improvizat, a avut vreo nouă capete de acuzare, printre care hiclenie (trădare), acumulare de averi, evaziune, corupție, tăinuirea unor sume de bani, baterea de monedă neutorizată și strângerea unor averi fabuloase (românul era printre cei mai bogați monarhi din Europa). Niciunul dintre ele nu implica religia.

Într-adevăr procesul și execuția au fost încărcate de simbolism (dar nu tocmai atipice, un alt domnitor român având anterior aceeași soară) – doar că nu de-aia ajunsese Brâncoveanu acolo. Și nu de-aia boierii lui au mutat armata din oraș, astfel încât domnitorul a fost dus la Constantinopol fără mari greutăți. Chiar și așa, e greu să-i negi meritele culturale și abilitatea diplomatică (soldată cu pierderea tuturor aliaților lui politici), dar asta și pentru că după moartea lui ne-a lovit secolul fanariot.

Apropo de fanarioți, vă mai amintiți cine a dus prin 1821 la schimbarea regimului lor? Exact: Tudor Vladimirescu, un nene mai remarcabil decât îl face să pară istoria populară. Cum a murit „Domnul Tudor”? Exact, hăcuit de români și de grecii din Eteria, după ce nu reușise să se înțeleagă cu ultimii cu privire la poziția față de ruși de turci (deși alianța lor exact de la asta plecase cu un an în urmă). Deși se pregătea una, intervenția externă n-a mai fost necesară – liderul a fost eliminat pe plan local.

Dar iată că a venit 1848 și Țările Române au fiert din nou sub soarele Revoluției. Revoluție care a fost înnăbușită cu ușurință, după ce susținătorii ei s-au spart în două tabere și au început să se caftească în București pe tema reformei agrare. Rușii și turcii au ajutat într-un final la înecarea răscoalei (probabila una dintre cele mai progresiste din Europa – dar n-ai ghici asta citind literatură pașoptistă). Din fericire, românii au vrut un bis.

Iată-ne acum în 1859, iar pe tronul Țării Româneși și Moldovei, pregătite să devină o singură țară, vine Alexandru Ioan Cuza, susținut puternic de Mihail Kogălniceanu și inițial de Ion C. Brătianu. Dacă primul părea a fi fan 100% al domnitorului, al doilea spera ca Mr. Cuza să fie un tip pasiv, o mascotă axată pe pasiunea ei pentru băutură și femei. N-a fost să fie…

Cuza era într-adevăr un afemeiat notoriu (fapt care i s-a imputat la abdicare, când a fost găsit în pat cu amanta cu care avea deja opt copii). Dar Cuza mai era și un tip fantastic de inteligent și ancorat la viața politică și socială franceză, motiv pentru care a pus în practică toate reformele dureroase pe care alții le refuzaseră, inclusiv pe cea de secularizare a averilor mânăstirești și pe cea agrară.

Așa cum știți, Cuza a zburat relativ repede de pe tron, cu ajutorul „monstruoasei coalții”, formată din băieți precum Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu (fix ăla de mai sus) și o groază de boieri care anterior giraseră cu votul ascensiunea domnitorului. Pentru că na, cum să-ți pui în practică promisiunile electorale? Dar apoi a venit Carol I pe tron și totul a fost în regulă…

Timp de vreo 4 ani, adică până în 1870, când noul domnitor s-a trezit cu o răscoală locală numită Republica de la Ploiești. O mișcare accelerată printre alții și de Ion C. Brătianu care ajutase la aducerea lui Carol pe tron. Puciul eșuează, iar Carol decide până la urmă să-i ierte pe organizatori – de fapt, același Brătianu care-l adusese pe Cuza, doborâse pe Cuza, adusese pe Carol și apoi criticase pe Carol devenise acum ministrul lui de încredere.

Neamțul își continuă domnia, susține mișcarea de independență românească, ajunge rege (cu celebra coroană făcută din fierul unui tun de la Plevna) și, spre disperarea tuturor, moare în 1914. Spun spre disperarea tuturor pentru că în momentul respectiv, clasa politică românescă era divizată între francofili și germanofili, dar și înțesată de tot felul de dubioși care visau republici, imperii și falanstere.

Dar în 1916, când decidem să intrăm în război, deși n-aveam nici armamentul nici pregătirea pentru asta, clasa politică s-a unit totuși, nu? Nu prea: ziarele vremii erau înțesate de satiră politică subțire și glume de națiune minoră. Asta în timp ce armata română pleca la luptă cu mai puțin de 500 000 de arme de foc pentru peste 800 000 de oameni.

Ahh, și nu ne ajuta nici faptul că generalii Averescu și Prezan nu se suportau între ei, fapt care a dus la manevre dubioase (Flămânda), retrageri spectaculoase și dezastre militare precum cel de la Turtucaia. Apropo de ultima bătălie, generalii Aslan și Teodorescu, ambii complet incompetenți și incapabili să colaboreze, au fost considerați responsabili pentru el. Poate de-aia Averescu și Prezan au azi bulevarde, dar Mihai Teodorescu n-are nici măcar o șosea.

Printr-o combinație de vitejie reală și noroc politic fantastic, România devine România Mare și începe „glorioasa” perioadă interbelică (despre care am mai scris), caracterizată printre altele de o uriașă instabilitate politică și de cele mai multe guverne provizorii văzute în perioadă de vreo națiune. Literalmente fiecare partid care prelua puterea se destrăma în facțiuni care îl îngropau. Principalele teme politice, pe lângă inevitabila radicalizare a țării, au fost domnia lui Carol al II-lea și rivalitatea dintre partidul lui Iuliu Maniu și cel al lui Ionel Brătianu (și al urmașilor lui biologici și politici). De altfel, rivalitatea asta a făcut ca celebra lovitură de stat de la 23 august să se petreacă ceva mai târziu decât era cazul.

N-are rost să intrăm în povestea mareșalului Antonescu și să dăm apă la moară naționaliștilor, cert este însă că ascensiunea lui, cât și situația teribilă în care se găsea România înainte de Al Doilea Război, au fost facilitate de dictatura carlistă. Dictatură a cărei apariție a fost facilitată tot de Iuliu Maniu care s-a luptat apoi din răsputeri să o combată. Apropo de asta, merită adusă în discuție și influența lui Jean Pangal, un mare maestru mason atât de intrigant și toxic, încât i se atribuie fragmentarea definitivă a organizației din care făcea parte. Practic, niciun om politic al perioadei n-a fost în stare să păstreze o linie clară.

Depre comuniști nici n-are sens să vorbim, dat fiindcă aproape toate valurile lor de țărani furioși și „reformiști ruși” au fost devorate de următoarele, deși se presupunea că luptau pentru aceleași idealuri. Și lucrurile n-au început cu Ana Pauker, ci chiar cu Ștefan Foriș, primul secretar general oficial al PCR, asasinat de PCR pentru că era prea comunist.

Perioada tranziției o cunoașteți cu toții – începând cu mineriada care l-a înlăturat pe Petre Roman de la putere, după ce ultimul luase puțin prea în serios „salvarea” din Frontul Salvării Naționale, și culminând cu zbaterile din partidele actuale, niște gășculițe lipsite de ideologie, dar pline de oameni cu idei.

Adevărul e că, în istoria României moderne, de fiecare dată când un grup a reușit să capteze în mod legitim puterea, al doilea pas a fost să se spargă în bisericuțe belicoase, în baza preferințelor personale sau a unor concepte irelevante. E o atitudine care transcende celebra obsesie cu capra vecinului pentru că de data asta capra e a ta – dar cumva ai decis că îți trebuie numai o pulpă și coada, cu riscul de a omorî animalul.

Deci nu vă mai stresați când vedeți că un partid de buzunar se sparge în partide de scrumieră. Gândiți-vă la partea bună a lucrurilor: nu mai trăim într-o epocă în care oamenii politici să conteze. Lascăr Catargiu, Maniu și Brâncoveanu încă au bulevarde și castele (pe care de altfel le și merită). Ciolacu, Rareș Bogdan și Barna vor avea cel mult o emisiune la RTV în care ne vor explica că ei au avut cele mai bune intenții, dar așa sunt românii… dezbinați!

P.S: Dacă tot am revăzut secolul XVII, poate mai aruncați un ochi și pe povestea lui Pazvante Chioru’, altă legendă de rezonanță actuală. Sursa imaginii.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

20 Comments

  • Secularizarea manastirilor facuta de catre Cuza e un subiect complex care ar trebui dezbatut in societatea de azi pentru a se intelege de ce BOR are un statut independent, in principiu secularizarea pornind de la luarea in proprietate statului a manastirilor inchinate Bisericii Grecesti, in tavalug fiind luate si cele romanesti care nu tineau de Grecia, lucru ce a dus la crancene tensiuni la nivelul statului, prin nationalizare acestor averi manastiresti romanesti in asa zisele „Domeniile Statului”, care au preluat cu japca aceste mosii ale manastirilor si le’au impartit taranilor improprietariti. Abia dupa venirea pe tron al lui Carol I problema a fost considerata a fi incheiata printr’o intelegere cu BOR care a primit dreptul la independenta monocefala in schimbul cedarii respectivelor proprietati, BOR sustinudu’l ulterior atat pe Carol I la domnie cat si pe toti succesorii lui, Mihai I fiind si primul rege al Romaniei botezat in religia crestin ortodoxa.

    Am facut aceasta precizare pentru ca am considerat ca este una importanta mai ales in contextul in care BOR este fals atacata in ultima perioada pe tema taxelor pe care nu le’ar plati la stat. O reevaluare a intelegeri facute atunci cu mult tact si diplomatie de Carol I, astazi ar fi un dezastru din care nimeni nu ar avea de castigat, BOR putand emite pretentii asupra unor vaste averi pe care manastirile romanesti le’au pierdut la momentul secularizarii, averi ce includ atat vaste terenuri agricole cat si paduri sau imobile cu o uriasa valoare patrimoniala.

    Foarte bun articolul! Felicitari!

  • Inca o precizare: norocul ala fantastic ca am devenit Romania Mare s’a numit Regina Maria, cea care a intervenit cu toate mijloacele posibile si si’a pus in joc toate relatiile si farmecele pe langa marile puteri ca acest deziderat sa devina realitate, Bratianu frecand menta de saptamani bune pe la Paris unde nu reusise sa convinga pe nimeni ca Pacea de la Buftea nu fusese recunoscuta si promulgata de regele Ferdinand pe fondul lipsei de unitate din politica romanesca in acest urias proiect de tara datorita disensiunilor permanente pe care Bratianu le avea cu Iuliu Maniu, disensiuni ce au continuat si dupa Unire cum bine ai scris in articol! 🙂

  • Ice4You: Am mai auzit de prima discutie (dar nu o cunosc in profunzime), desi o astfel de evaluare poate fi facuta, mai ales intr-un stat care se doreste laic, desi in mod evident nu este. Oricum, chiar daca militez pentru diminuarea influentei Bisericii, n-as sugera trecerea sub Statul Roman cum nu prea sugerez trecerea a nimic sub Statul Roman.

  • Ice4You: Regina Maria a avut intr-adevar o influenta puternica in procesul diplomatic, data fiind si descendenta ei. Cu toate astea, norocul nu cred ca de la ea a venit, ci de la modul in care puterile invingatoare priveau regiunea. Sa nu uitam ca Berthelot scria catre comandamentul francez ca “nu stia ca Franta are o colonie in Balcani”. De ce crezi ca erau toti atat de suparati cand in 1919 armatele romane au intrat in Budapesta? Mica colonie parea sa-si faca de cap.

    Cu toate astea, Romania Mare era o formatiune foarte convenabila pentru toate puterile regionale si locale, asta desi inclusiv intelectuali romani avertizasera ca modul in care a fost formata va crea cu siguranta inamici regionali.

    Ma rog, discutia e lunga si aproape la fiecare idee mentionata imi venea sa dezvolt doua pagini…

  • N-am să înțeleg niciodată de unde există pretenția bisericii pentru averi. Parcă doctrina lor e bazată pe umilință și sărăcie, nu?! Sau astea sunt valabile doar pentru “prostime”?
    Comunismul de la noi s-a mulat foarte bine pe niște caracteristici care nu sunt tocmai de lăudat: ipocrizia, duplicitatea, invidia. Nu cred că astea au fost aduse de comunism, așa cum zici și tu în articol, ci că au influențat inclusiv acest curent politic (extrem de dăunător și fără ele). Poate și de aceea dictatura comunistă de la noi a fost mai nasoală decât la alții.

  • Ha, nu cunoșteam motivul pentru care BOR este autonomă, pînă nu demult credeam că e o caracteristică a ortodoxiei în general… îmi place comentariul lui Ice. Pînă acum credeam că modestia BOR, în comparație cu Vaticanul, vine de le prigoana din perioada comunistă. Singura mea problemă cu biserica, eu fiind ateu, era obligativitatea studierii religiei în școală. Acum chiar nu am de ce să mă mai amestesc în deciziile bisericii și credincioșilor, au tot dreptul să se organizeze așa cum vor, singurii care pot exprima reproșuri fiind propriii enoriași.

  • Anukoi: A fost si “unica”, daca vrei, avand acel element puternic nationalist care a facut ca regimul sa nu fie nici complet comunist (mai bine), dar nici o dictatura nationalista totala (la fel de bine). Asta nu ne-a scapat de limitari si opresivitate, dar a impiedicat dictatura sa-si atinga intregul “potential”.

    Drace: Inca e o problema predarea in scoli, dar noi inca ne luptam pentru predarea educatiei sexuale sub orice forma… nu le poti aborda pe-amandoua in acelasi timp ca se ridica fanii BOR.

  • Ce e mai important, să nu se facă educație sexuală deloc, sau să se facă o educație mai light, care să nu stîrnească mînia persoanelor religioase, sau chiar și a ateilor mai pudici… în forma în care vor să se facă această educație ONG-urile, nici eu nu o accept.

  • Pai nu ONG-urile vor sa o faca, ci Statul – problema mai grava e ca nici Statul nu e in stare.

    Insa educatia sexuala e o chestie de prima necesitate in Romania. As zice chiar o prioritate.

  • Brâncoveanu acumula averi, spre diferență de ce alt monarh? Cînd ești jucătorul cel mai slab de pe hartă, trebuie să te asiguri că regatul tău nu este o pradă suficient de zemoasă încît să merite chltuielile de război ale unei invazii inamice, trebuie să profiți la maxim prin alianțe false… provinciile române nu e deloc un mister că și-au păstrat o oarecare independență, în ciuda faptului că erau inconjurate de forțe mult mai mari militar și economic. Dacă îi ajuta pe ruși să-i înfrîngă pe otomani, după ce aceștia ar fi scăpat de principala amenințare, nu i-ar mai fi oprit nimic să se extindă peste toate statele mai mici. Brîncoveanu știa că nici una dintre tabere nu poate deplasa o forță militară împotriva sa fără a lăsa vulnerabile fronturi vitale. Suprataxare, evaziune, ascundere de capital și monedă propie sînt semne că dorea în secret să-și facă o oaste suficient de puternică pentru a-
    și continua în siguranță RTS-ul.

    Altfel, din momentele istorice m-a cam durut eșecul lui Vladimirescu. Cuza și mai mult, cred că înlăturarea lui a afectat mult evoluția istorică nu doar a României, ci și a Balcanilor. Poate că mă înșel total, nu am studiat nici un material care să-mi sugereze o astfel de alternativă, dar intervenția lui Carol în războaiele balcanice poate să fi fost făcută la fel de bine la interventia Vaticanului sau a marilor puteri din Vest, avantajele poziției Constantinopolului ar fi fost mult mai mari sub dominație creștina, decît sub turci, militar, economic și spiritual ar fi polarizat întreaga peninsulă balcanică într-o nouă mare putere… azi am fi cunoscut o cu totul altfel de Europă.

  • Brancoveanu era excesiv de bogat pentru ce tara conducea, lucru vizibil si din afara (unde-si tinea multe dintre averi, ca nu le strangea pentru popor). Intr-unul din articolele din link se vorbeste despre mitele uriase pe care le daduse, mite care ii facusera inclusiv pe cei care le luau sa devina suspiciosi. Mai mult, omul chiar avea un caracter chestionabil, in ciuda eruditiei si a multor alte puncte care-l fac notabil.

    Cred ca-l supraestimezi strategic, mai ales ca spre final nici familia care-l ajutase sa ajunga pe tron (Cantacuzinii) si nici armata nu prea mai erau cu el. Cumva, cred ca Brancoveanu a fost un tip cult si dornic de maretia (arhitecturala si cumva spirituala) a Vestului, dovada fiind si fixatia lui pentru austrieci din ultima parte a vietii. Asta l-a ajutat sa faca Tara Romaneasca vizibila pe plan international, sa incurajeze artele si sa puna bazele unui stil arhitectural primitiv, ceva ce noi nu aveam pana atunci – insa nu-l face un mare martir sau luptator pentru credinta.

    Vladimirescu chiar era un tip inteligent, cum era si Avram Iancu, a carui miscare insa a fost deturnata. Si eu cred ca inca 10 ani de Cuza ar fi ajutat ceva mai mult, indiferent daca aparea ulterior si domnul strain (iar cu Carol si Ferdinand am avut noroc, studiindu-i putin si rudele apropiate :))).

    Razboaiele balcanice, mai ales al doilea, sunt motivul pentru care si acum Bulgaria se uita putin chioras la noi 🙂

  • Vladimirescu cam este și personajul meu istoric favorit, mai ales că se pare că un strămoș de-al meu ar fi luptat in tabăra lui, ulterior făcîndu-se pierdut printre dealurile din Vîlcea… Am sperat că Brincoveanu a fost mai mult, dar din ce spui, interpretarea mea a fost total greșită.

    Bulgaria se uită mai puțin chiorîș la noi decît la sîrbi… știu că e aiurea să mă gîndesc la ce s-ar fi întîmplat dacă alința țărilor balcanice s-ar fi menținut măcar cîteva luni în plus, dar na, mai visez și eu. Turtucaia a fost o rușine pentru elitele militare de la noi. Imi este imposibil să văd ca pe o evoluție trecerea de la un vodă ales la un monarhie străină, oricît de benefică pentru țară se spune că ar fi fost ca din urmă.

  • Nu stiu daca a fost gresita, doar ca mi se pare ca istoria l-a transformat pe Brancoveanu intr-un mare luptator pentru crestinism, cand de fapt omul incerca sa-si pastreze puterea (cum ai subliniat si tu) si averea (care era cam mult, chiar si pentru vremea aia).

    Vladimirescu mi-a placut pentru ca avea un plan clar (pe langa niste principii sanatoase, de erou militar). Majoritatea revoltelor romanesti pornisera ca un amalgam de cerinte si nevoi – omul asta avea o idee destul de clara.

    Turtucaia nici nu trebuia sa existe: era un cap de pod care nu fusese niciodata construit si nu ducea nicaieri. Daca n-aveam aroganta de a-l apara, il lasam bulgarilor si ne aparam mai eficient pe Dunare.

    Apropo de bulgari: sunt curios cat o sa mai dureze pana sa le explice macedonenilor ca si ei tot bulgari sunt :))

  • Cînd eram mic nu am găsit nici un rînd despre masacrul Turtucaia în cărțile de istorie, dar era pomenită în folclorul din Sud “în vale la Turtucaia curgea glonațili ca ploaia, și ghiulelili ca vîntul, de cutremura pămîntul” (sic)… satul bunicilor de la sud de Bucuresti era unul de bulgari în origine, ulterior populat și cu țărani români (aduși să lucreze pe moșii), dar și refugiați din Basarabia sau Bucovina… pe stradă locuia o familie de olteni, mai multe familii cu nume de origine bulgară (Iordan Ivan la bunicii mei, își spuneau sîrbi), și familii numite “al rusoaicei/boanghinei” (descendenți cu o fizionomie mult diferită de cea a localnicilor, înalți, blonzi și cu trăsături faciale specifice anumitor zone din Ucraina). In ceea ce privește obiceiurile, cînd eram eu mic încă se mai conservau cele bulgărești, Lazărul, Salcia, Vasilca…

    Sîrbilor și grecilor le-ar crește tensiunea o dezbatere pe tema Macedoniei bulgărești.

  • In prima varianta de istorie auzita de mine in mod “oficial”, bulgarii se aliasera de nebuni cu nemtii in Primul Razboi Mondial si au atacat asa Romania, din senin, nu pentru ca le confiscaseram Cadrilaterul in Razboaiele Balcanice.

    Pai acum Macedonia creste tensiunea intregii regiuni – cu grecii au mai rezolvat-o, spunandu-si Macedonia de Nord, dar e atat de absurda istoria lor, incat “Marele Popor Dac” pe care-l viseaza unii e mult mai plauzibil decat legatura unor slavi cu grecii dorieni din Antichitate.

  • Parerea mea ca peste fanariotism, comunismul n-a ajutat deloc. Dimpotriva.

    Chestie fresh, copil de refugiati cubanezi in SUA: “If Communism was so great, wouldn’t it sustain itself?”

  • Ahh, de acord ca nu ne-a ajutat cu nimic comunismul, dar sunt unele tare care-s mai vechi decat el.

    Comunismul ne-a facut praf si sistemul de educatie… permanent, as zice.

  • Ce poveste incredibila,multe incidente trecute cu vederea de scoala.

  • @Krossfire, nu știu pe ce surse te bazezi când faci referire la Brâncoveanu. În acele vremuri o țară de mici dimensiuni trebuia să penduleze foarte atent între coloșii din jur. Epoca respectivă a fost de bogăție și pentru țară, nu doar pentru Brâncoveanu. Acesta și-a folosit de multe ori resursele proprii să susțină dezvoltarea culturală și modernizarea. Evident că asccensiunea țării nu convenea marilor imperii. Există un curent care își propune o așa zisă demistificare a istoriei dar nu sunt convins că totul trebuie “demistificat”, mai ales că asemenea poziții se dovedesc de multe ori antiromânești și normal că pot fi susținute în acest sens de părți interesate. Să nu reducem la zero anumite realizări istorice doar pentru că au fost exacerbate într-o anumită epocă. Extrema în care se plasează istorici gen Lucian Boia mi se pare la fel de imprudentă.

  • NU avem lucruri frumoase pentru ca Romanul asteapta mereu ca tara lui sa faca ceva bun pentru el, dar el, pentru Tara sa de ce nu face un lucru bun, macar sa isi stranga gunoiul din urma lui!!!

One Pingback

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *