Anul trecut a fost plin de apariții faine și, din păcate, nu am scos la suprafață decât o mică parte din ele. Din fericire, alții n-au fost atât de leneși ca mine și au mai săpat după diamante rockeristice.  Ehh, măcar v-a spamat cu concerte, de la Dark Tranquility la Slipknot…

Ultimele luni au fost pline de apariții surprinzătoare, de la un EP excelent marca Billy Idol, la apariții de la Steve Vai și de la alți grei, treabă care, cuplată cu albumul Ozzy de anul trecut, demonstrează că prea mulți dintre muzicienii cu greutate s-au născut în alt secol. Din păcate, la începutul lui 2023 l-am pierdut pe irepetabilul Jeff Beck, dar și pe Lisa Marie Presley.

Dacă anul trecut nu mă puteam decide între Deceiver-ul celor de la Arch Enemy și Warfront al celor de la Windrose, în 2023 mult mai multe trupe par să concureze pentru titlul de albumul heavy metal al anului, cel puțin judecând după invazia de single-uri din ultimele săptămâni. De altfel, nici restul genurilor n-o duc rău, mai ales de când s-a umplut de trupe fresh cu tipe la voce și instrumente (check out Hellfreaks, dacă nu v-a plăcut Amyl and the Sniffers sau The Bobby Lees) și de trupe indie care se chinuie să inoveze.

Dar destul cu pălăvrăgeala, hai să trecem și prin câteva albume de rock și heavy metal apărute în ultima vreme.

Beyond the Black – Beyond the Black (2023)

Beyond the Black sunt una din trupele de symphonic power care au răsărit în ultimul an pentru a umple golul lăsat de Nightwish, Within Temptation și de alte trupe care cândva rupeau scenele (vă mai amintiți când Lacuna Coil erau cool?).

Recunosc că am așteptat albumul și pentru că primele single-uri au fost beton – chiar dacă nemțoaica Jennifer Haben nu are gama vocală a colegelor de breaslă, aranjamentele mi s-au părut excelente. De altfel, aceleași single-uri sunt și cele mai faine piese de pe album, în frunte cu Reincarnation, la care aș mai adăuga și Winter is Coming și Dancing in the Dark. Per total, Beyond the Black nu sunt o revoluție, dar cu trupe ca ei, Amaranthe, The Dark Element și Ad Infinitum, genul promite să se țină tare și în continuare.

Måneskin – Rush! (2023)

Ajunși în lumina reflectoarelor după Eurovision, italienii de la Måneskin sunt un nume polarizant. Pe de-o parte, ai fane ale lui Damiano David din toate generațiile care-ți jură că puștii  ăștia o să fie următorii Beatles și pe de altă parte ai rockerii vechi pentru care muzica Måneskin e ca muzica Voltaj – rock doar cu numele și chelia. Adevărul? E undeva la mijloc, dar parcă puțin înclinat spre tabăra fanilor. Să vă explic de ce.

Deși Måneskin au mai scos câteva materiale, adică un album și vreo două EP-uri, Rush! este primul lor material profi, un album grăsun cu 17 piese și câteva colaborări surprinzătoare, inclusiv cu Tom Morello, pe piesa Gossip. Pentru mine Rush! a fost ca un montagne russe. Pentru aproape fiecare piesă pop superficială și lălăită a existat un Own My Mind, The Loneliest, Baby Said sau Supermodel care m-au făcut să zic: bă, ăștia au talent! 

Da, e adevărat că Måneskin arată mai cool decât sună și că uneori sună EXACT ca Arctic Monkeys (și ca vreo două alte trupe din aceeași perioadă) dar, hai să recunoaștem că aveam nevoie de o trupă fresh care sună exact ca trupele fresh de pe vremea noastră. Ahh, și apropo, Damiano nu e tocmai impresionant vocal, dar băiatul de la tobe, Ethan Torchio are toate șansele să devină un greu în câțiva ani. De ascultat cu mintea deschisă dacă vreți să vedeți unde merge rockul, de evitat dacă aveți alternative mai bune la îndemână.

The Baboon Show – God Bless You All (2023)

Știu ce o să ziceți: o trupă veche de punk rock cu vocal feminin din Suedia care se asezonează perfect cu The Bobby Lees, Amyl and the Sniffers și cu alte senzații locale? Nu se poate! Ok, probabil că nimeni nu a zis asta, dar fix despre asta este The Baboon Show – o trupă pe care am șutit-o dintr-un comentariu al lui MiticaS, la articolul prietenului Edelweiss.

Deși pe moment poate fi găsit doar pe Spotify, nu și pe Youtube Music, găsiți totuși pe Youtube mai toate piesele de pe God Bless You All, inclusiv piesa care dă titlul albumului și capodopera asta. Serios acum, solista de la The Baboon Show are ceva din Biff Naked și Wendy O. Williams, dar și un strop de Janis Joplin și, per total, combinația lor muzicala e mai contagioasă decât un pangolin. De încercat neapărat!

Katatonia – Sky Void of Stars (2023)

Nu știu dacă am ascultat până acum un album prost de la Katatonia și nici vreun live ratat, iar Sky Void of Stars nu face excepție. Combinația lor de melodie și dramă e în continuare greu de egalat, iar producția de pe albumul ăsta e la fel de bună ca pe City Burials, din 2020. Practic, dacă se întâmplă să căutați ceva care să vă servească un pahar de depresie îndulcit cu o chitară și o clapă, propun să începeți cu Birds și să continuați cu Atrium.

For I Am King – Crown (2023)

For I Am King m-a prins cu piesa Trojans, cam și cea mai ok de pe Crown. Potențialul însă unei trupe de metalcore al cărei solistă arată ca o contabilă furioasă e enorm. Serios, nici măcar nu-s prima trupă de gen amintită în calupul ăsta de recenzii (Hellfreaks tot spre asta înclină), dar contrastul între personalitățile artiștilor din For I Am King și muzica lor e fabulos. Practic, în interviuri zici că a făcut cineva un reportaj cu echipa de la financiar înainte de audit, iar pe scenă pare să fi venit Apocalipsa. 

Altfel, trupa promite, iar Alma Alizadeh chiar are o voce faină – aș mai aștepta însă vreo două albume pentru a mă pronunța dacă For I Am King vor progresa frumos sau se vor înecat în gloata de trupe metalcore răsărite la mijlocul deceniului trecut.

Polar – Everything Everywhere (2023)

Nu m-as fi atins de metalcore sau de o trupa ca Polar cu ani in urma, dar Dissolve Me, care nici macar nu e pe album, m-a convins sa încerc. Nu pot spune că am regretat, dat fiindcă Polar e genul de trupă de metalcore care-și aduce aminte de unde vine “core”-ul ăla și anume din hardcore punk. Adam Woodford cântă exact ca un solist de punk, iar contrastul dintre vocea lui și riff-urile repetitive dă deseori rezultate..

Însă, dacă Polar sunt o trupă de urmărit, Everything Everywhere nu e cea mai mare realizare a trupei. E cu siguranță un pas într-o altă direcție (atmosferic, post-punk), dar v-aș recomanda mai degrabă albumele precedente (Nova și No Cure, No Saviour).

Within Destruction – Lotus (2022)

Nu credeam ca voi spune vreodata asta, dar iată un album de deathcore mișto! Within Destruction sunt niște puștani care se îmbracă precum fanii NU Metal din anii 2000, dar cântă o muzică agresivă, cu influențe (atât melodice cât și vizuale) din zona de anime. Din fericire, pe lângă faptul că ce am descris mai devreme sună ciudat, Within Destruction au calitatea de a suna și bine, fapt vizibil din cele două single-uri promovate deja și anume Nightmare și Toxic.

The Warning – Error (2022)

The Warning este iar o trupă formată din muzicieni foarte tineri, dar extrem de talentați. De fapt, vorbim despre trei muziciene, suroriile Velez, din Mexic, care acum vreo 8-9 ani, pe când aveau la rândul lor aceeași vârstă, cântau ceva în zona Blaxy Girls (știu, știu, e o referință fabuloasă), dar care acum îmbină alternative-ul cu hard rock-ul și cu o doză de feminism care în cazul ăsta se potrivește mănușă.

Cum Error e primul lor album serios, multe dintre piese au deja single-uri și videoclip, inclusiv Choke, Error și Animosity. De fapt, găsiți mai tot albumul pe Youtube și aș spune că e păcat să-l pierdeți. Dacă ar fi să pariez pe una dintre surori aș oscila între domnișoara de la tobe și Alejandra, fata de la bass care deja scrie linii mai complexe decât multe trupe consacrate.

Gnome – King (2022)

Dacă mi-ar fi zis cineva că albumul stoner al anului o să vină de la niște băieți ciudați din Belgia care se îmbracă în gnomi, n-aș fi crezut. În ciuda producției mediocre, King este genul ăla de album care, acum 20-30 de ani, i-ar fi pus pe Gnome pe hartă și i-ar fi lăsat în centru. Din păcate, nu mai suntem în epoca în care Clutch să deschidă pentru Queens of the Stone Age și tot turneul să fie sold out, așa că ne mulțumim să ascultăm King pe Youtube Music sau Spotify. Piese musai: Ambrosius, Wenceslas, Stinth Thy Clep și Your Empire.

Slipknot – The End, So Far (2022)

Ultimul album Slipknot este cu siguranță unul mai matur decât precedentele, dar asta nu îl face neapărat mai bun. Deși piese precum Yen, The Chapeltown Rag sau Finale au fost intens promovate, de departe vedeta albumului rămâne The Dying Song. Problema lui The End, So Far rămâne însă albumul precedent, We Are Not Your Kind care, împreună cu single-ul care l-a precedat, e probabil al doilea cel mai bun album al trupei. E foarte greu să vii cu ceva mai bun după.

Ce se poate observa prin tot materialul este o melodicitate amorfă, apropiată de drone doom, una care i-a făcut pe mulți să se întrebe dacă Slipknot nu se apropie de fapt de retragere (în ciuda asigurărilor lor). Greu de spus dacă veteranii riff-urilor sincopate și măștilor elaborate vor pune instrumentele în cui, dar Slipknot în mod cert s-a schimbat.

VV – Neon Noir (2022)

Dacă vi s-a făcut dor de “heartagrame” desenate pe băncile școlii și de puștoaice care jură că HIM e cea mai tare formație aveți noroc, pentru că VV nu este nimeni altul decât Vile Vallo, fostul solist al trupei finlandeze. Dacă ultimele albume HIM nu au fost pe placul fanilor, e greu de negat că triada Razorblade Romance (un album bun după mai toate standardele), Love Metal și Dark Light a fost printre cele mai recognoscibile combinații muzicale ale perioadei.

Și dacă foștii colegi al lui Ville au încercat să-ș facă un HIM de buzunar (fără succes însă), Morisson-ul finlandez s-a apucat pentru o vreme de blues și de alte nebunii. Din fericire pentru fane, Neon Noir nu e un experiment, ci e fix HIM din perioada “aia bună”, un rock melodic, cu puternice influențe goth. 

Din păcate pentru ascultătorii ocazionali, Ville nu își poate suplini fosta trupă, așa că albumul sună mult mai soft și sintetizat. Totuși, VV nimerește câteva piese care te iau de cap și te aduc în liceu, la petrecerea cu tipa aia sexy, dar ciudată, pe care se temeau toți să o abordeze – noroc că știai tu versurile de la Join Me. Dacă ar fi să recomand niște piese aș zice că Loveletting, The Foreverlost și Echolocate Your Love sunt pentru superfanele HIM și Neon Noir e pentru absolut toată lumea pentru că este indiscutabil o piesă bună.

Blue October – Spinning the Truth Around (2022)

Blue October sunt o plăcere vinovată, o trupă trecută prin multe, cu câteva albume geniale și cu un sound care n-ar fi trebuit să mă prindă. Totuși, datorită vocii lui Justin Furstenfeld și a versurilor excelente care vorbesc cu sinceritate despre depresie, dependență și dezamăgire (în lumea opacă a bărbaților), Blue October se ridică peste colegii de generație.

Albumul de față este începutul unei trilogii care va continua anul ăsta și, deși îmi pare puțin mai slab decât precedentul, are câteva piese de nota zece, inclusiv piesa din titlu: Spinning the Truth Around. Merită ascultat pe de-a întregul, deși țin să-i avertizez pe cei mai familiari cu perioada mai depresivă a trupei că albumul de față este sensibil mai melodic și bazat pe pian și clapă.

Disturbed – Divisive (2022)

Distrubed este iar o plăcere vinovată, auzită recent și live. Trupa asta are abilitatea bizară de a nu fi plăcută de critici, dar de a avea o bază de foarte fani mișto și vânzări solide indiferent de cum se promovează. Divisive se vrea un deget arătat în direcția celor care-i tot acuză de schimbări de stil și, dacă albumul precedent, Evolution, părea să anunțe o trecere spre alternative, Divisive este o reîntoarcere la originile NU-Metal ale trupei.

Este un album bun? Eu așa aș zice. Sigur, versurile sunt pe alocuri mediocre și unele piese sunt “heavy” fără sens, dar Divisive are toate șansele să vi se urce în playlist. Începeți cu Hey You și Divisive, dacă vreți să prindeți treptat gustul.

WarKings – Morgana (2022)

WarKings sunt niste austrieci care toarnă câte un album pe an, se îmbracă ca GWAR și cântă un power metal care se bâțâie între Manowar și Myrath (adică un metal axat pe bass și infuzat la greu cu influențe orientale). 

Totuși, dacă primele lor eforturi nu m-au impresionat, oamenii par să devină mai buni cu fiecare album, într-un gen în care ridicolul pe care-l practică cu atât de multă dăruire e un motiv de mândrie. În plus, pe albumul Morgana au primit-o în trupă și pe… Morgana (nu râdeți, că nici ei n-au nume mai strălucite), o tipă care face genul ăla de growling old school în stil Angela Gossow. Deci, vorbim despre power metal siropos cu urlete ocazionale. Merge? Merge la fix și începeți cu Hellfire dacă nu mă credeți pe cuvânt.

Bucovina – Suntem Aici (2022)

Așa cum mă așteptam, ultimul album Bucovina este bun. Cât de bun? Greu de spus dat fiindcă trupa asta a cam atins perfecțiunea pe Duh, moment din care au cam repetat aceeași formulă (o formulă faină de altfel, împrumutată de la Ensiferum și condimentată din plin cu folclor local și o armonie vocală foarte plăcută).  

Tăriile Văzduhului a fost piesa promovată, deși albumul rezervă și câteva surprize, inclusiv o baladă surprinzător de ritmată (Rătăcitorul) și o piesă parodică la adresa încadrărilor în genuri muzicale (folk hevi blec). Ahh, și să nu uit: Bucovina are în continuare cele mai faine coperți de album văzute la o trupă românească.

Bloody Hammers – Washed in the Blood (2022)

Un album proaspăt de la Bloody Hammers, o trupă de doi oameni pe care o vedeam ca pe urmașa celor de la Misfits sau chiar a lui Alice Cooper. De altfel, tema lor preferată, cea de film horror clasic, se păstrează și pe Washed in the Blood, dar stilul muzical nu prea mai e punk amestecat cu electronic, ci mai degrabă heavy metal. E de bine? Eu zic că da (mai ales când au piese ca asta), dar aș fi preferat să exploreze mai mult zona punk. Nu de alta, dar avem nevoie de viitorii Misfits mai mult decât avem nevoie de o versiune light de Metallica.

Avantasia – A Paranormal Evening With The Moonflower Society (2022)

În cazul Avantasia se știe cum stă treaba. Tobias Sammet, cândva liderul trupei de power Edguy, s-a apucat acum două decenii de scris opere rock, având invitați ceva mai talentați decât el care să-i le și cânte. Între timp, Sammet s-a cam lăsat de Edguy și pare să se fi dedicat complet proiectului Avantasia. De fapt, cam asta e și problema…

Dacă la primul album dublu Avantasia, era ceva unic să îl auzi pe Andre Mathos interpretând un elf și croșetând peste versurile lui Sammet, acum, după câteva iterații care sună cam la fel, treaba devine obositoare. Nu mă înțelegeți greșit: A Paranormal Evening are o producție fabuloasă, o poveste cu accente de Tim Burton și videoclipuri pe măsură. Mai mult, Kill the Pain Away cu Floor de la Nightwish mi-a intrat instant în playlist. 

Problema e că Sammet își scrie tot mai multe părți pentru el (și e un solist mediocru care se potrivea la Edguy și atât) și pare din în ce mai preocupat de complexitatea materialelor, decât de publicul lor. O complexitate care, să fim onești, nu prea există: piesele sunt grandioase și potrivite genului, dar folosesc aceleași rețete complet predictibile. Nu zic nu, îmi place, dar nu cred că Avantasia mai poate rezista multă vreme ca proiect. Ahh, și să nu uit: vrem mai multe piese cu Jorn, dacă tot te-ai apucat să-l inviți, Tobias!

Parkway Drive – Darker Still (2022)

Parkway Drive par să fi evadat din metalcore-ul bunicel, dar stagnant în care se înfundaseră și să fi scos un album nu tocmai diferit ca intenții de Hail to the King al celor de la Avenged Sevenfold.  Adică, au scos un album mult peste ceea ce credeam a fi abilitățile lor muzicale și, fraților, mă bucur că m-am înșelat cu privire la ele.

Darker Still e probabil unul dintre cele mai bune albume din zona asta ale ultimilor cinci ani, și e suficient să ascultați The Greatest Fear, Darker Still sau Ground Zero ca să vă convingeți. Cum să spun eu, pare să fie GG pentru băieții de la Parkway Drive.

Altfel, am fost nevoit să mă opresc aici și să acopăr doar 30% din ce voiam să scriu, pentru că articolul ăsta devine prea lung pentru a mai putea fi citit (de mine). Din fericire, sunt convins că voi veți fi ceva mai selectivi…

P.S: Nu stiu daca stiti, dar fostul solist Gloryhammer, care in Gloryhammer se numea Angus McFife si-a facut o trupă numita Angus McSix (iritandu-l la maxim pe Chris Bowes, liderul primei trupe) si care acum suna exact ca Gloryhammer. Deci da, avem două trupe care sunt la rândul lor parodii după parodii. Sursa imaginii.