In perioada in care ma angajasem in ambitiosul proiect de a cartografia o serie de subgenuri de rock am dat peste un tipar usor de intuit in evolutia multor trupe. Tiparul nu este greu de descifrat si urmareste vesnicul drum de la entuziasm la blazare. Forta lui consta insa in aplicabilitatea lui in diverse domenii, inclusiv in baltoasa politica romaneasca.

Primul album este in general o incununare naturala a efortului depus de trupa tanara si entuziasta. Dupa cativa ani buni in sala de repetitii , membri schimbati si mici rateuri prin cluburi, esti gata sa te remarci. Mai mult, ai ceva material scris si testat pe public astfel ca efortul depus este minim. Primul album este un succes, pleci in turneu, culegi laude si te bucuri de faima mult asteptata. La sfatul altora,te mentii in atentia media cu ceva la indemana : un al doilea album care urmeaza indeaproape reteta primului. Trucul iti iese pentru ca genul este inca pe val. Mai mult, casa de discuri investeste in tine si ai toate sansele ca al doilea album sa aiba valoare de productie si vanzari mai bune. Ai ocazia sa deschizi in fata unor giganti ai genului si sa te asociezi cu ei.

Acum vine momentul decisiv : Cum vei continua ? Te reinventezi si-ti demonstrezi valoarea sau continui pe acelasi drum cu riscul de a parea ridicol ? Majoritatea intra treptat in anonimat, urmand ca la un al cincilea sau al saselea album sa mai aiba o ultima zvacnire inainte de destramarea finala. Altii sufera din cauza schimbarilor de componenta si a disputelor creative si ajung sa o ia pe un complet alt drum. O mana selecta de trupe isi mentine stilul viu si actual si stie cand sa ia pauza. Altii se despart si se reformeaza cu noi forte pe cand foarte multi aleg calea turneelor anulate, a remixurilor, live-urilor, inregistrarilor nefinisate si a celebrelor  ”Best Of”-uri. Compilatia  este in general o cale facila de a imbogati casele de discuri.

Traian Basescu este muzicianul mediocru dar carismatic aflat in fata unui al treilea album primedjios. Dupa ce si-a carat in spate trupa pe parcursul a doua albume criticate de cunoscatori dar adorate de public (primaria si victoria primului mandat) , Base face dovada unei lipse de imaginatie si a unor pretentii nejustificate. Este omul care isi amageste fanii cu remixuri si turnee in care urla piese din ce in ce mai vechi. E omul care nu crede in schimbare, e cel care promitea candva sa schimbe totul dar intr-un final a ajuns un fel de Directia 5 a scenei politice.

Antonescu a fost intotdeauna chitara a doua in trupa PNLista. Basistul cuminte care a executat linistit partitura diversilor producatori se gaseste in postura de a reda credibilitatea unei trupe cu mult prea multi solisti in ultimii ani. Cu oameni plecati in alte formatii (Stolojan) si indivizi huiduiti de pe scena (Tariceanu), trupa liberala vrea sa abordeze un gen cautat pe piata insa nu are forta de a-l adjudeca.

Geoana este omul in care toata lumea si-a pus sperante dar care nu a livrat nicio piesa memorabila. Netalentat mai degraba decat ”prostanac” , Geoana inca nu si-a pierdut speranta de a ocupa coperta Rolling Stone. Inca de la primele aparitii pe scena, ca tanar diplomat, M.G a repetat obsesiv aceleasi acorduri , sustinand ba ca sunt progressive rock, ba ca sunt folk socialist. In aceeasi batalie il putem intalni si pe deloc tanarul Sorin Oprescu, vechiul muzician local cu ceva carisma dar fara talentul necesar afirmarii nationale. Oprescu este un ”one hit wonder” care nu-si da inca seama de conjunctura succesului sau.

In cursa intalnim si ciudatenii, oameni care abordeaza acelasi gen agresiv si tembeloid de ani de zile, oameni precum Vadim sau Becali, artisti care canta pentru a se auzi, nu pentru a transmite ceva. O surpriza este tanarul Cernea, rockerul entuziast care a ascultat tot ce trebuie dar nu dispune inca de anii aia de cantat prin cluburi. Genul eco nu este cel mai gustat si nici cu repertoriul nu sta prea grozav insa e de admirat intentia de a fi original.

Ce-i ciudat in final este ca marile trupe ale scenei mondiale se ”lupta” uneori pentru a fideliza si mentine  zeci de milioane de fani. In general reusesc : e nevoie doar de talent, multa munca si dramul ala de noroc. Intr-un peisaj politic dominat de trupe fabricate si artisti de carton, se investesc miliarde pentru a impresiona 3-4 milioane de fani septuagenari care sunt prea obositi sa auda muzica sau sa vada spectacolul. Noi restul, platim biletul pentru a putea huidui in voie.

P.S : Ar mai fi de mentionat ca in articolul de mai sus este mai degraba vorba despre o reteta des folosita decat despre o formula consacrata.Daca vi se pare ca-i prea lung, ei bine mai aveam pe suflet si o editare grafica dar nu era suficient de amuzanta incat sa merite inclusa.