Îmbulzeală. Oficiu de stat. Minim 15 oameni care așteaptă aceeași semnătură. Liniște, confuzie și o ușoară resemnare…

Pe neașteptate, perdeaua de plictiseală e străpunsă de o melodie pe care e imposibil să nu o recunoști. E celebra sonerie Nokia, acum la volumul unui concert Alex Velea. Bing, bing, bing, bing, bing, bing, baaaang! Ne uităm toți unul la altul suspicioși. Cui i s-a declanșat antica mașinărie? De ce nu are sonorul oprit? Bing, bing, bing, bing, bing, bing, baaaang! Deodată, din fundul cozii, un domn îmbrăcat într-un superb trening negru cu dungi portocalii își scoate telefonul din buzunar. E un iPhone X nou-nouț, dar cu soneria unui 3310. Îl mai lase să sune o dată, să vedem toți cine e șefu’. Bing, bing, bing, bing, bing, bing, baaaang!

– Alooo? Daaaaa! Alooo? Da, mă, io sunt! Sunt aicia, aicia! Cum să nu? Pot să vorbesc! Haide, vericule, ce naiba? Cum să nu pot să vorbesc! Sunt aicia, la Primărie! În timp ce privirile și vocile din jurul lui se întețesc, omul nostru își continuă nonșalant conversația. Da, mă, da! Facem grătar! Mă știi pe mine să nu viu la grătar? Vine și Ioana, daaa? După vreo trei minute de behăit în microfon, se uită spre noi și ridică o sprânceană: Trebuia să răspund! 

Ați văzut situația de zeci de ori. Că e sala de așteptare a unui spital sau coada din fața laboratorului de analize, că e biroul unui funcționar, îmbulzeala de la ANAF sau o banală coadă la supermarket, că sunt trenuri sau autobuze, scenariul e același. Un domn sau o doamnă, îmbrăcat(ă) sărăcios sau luxos, cu un telefon vechi sau cu ultimul Galaxy S decide să răspundă la zgomotos la telefon, deși toată lumea așteaptă să fie strigată sau își urmărește pe panou bonul de ordine.

(Copii, pe vremuri, oamenii își făceau propriile sonerii. Sursa Imaginii.)

Celebra „piesă” Nokia e probabil cea mai cuminte variantă de zgomot. Cel mai des te lovești de topul zilei de la Radio Zu sau de vreo piesă prea difuzată ca să-ți placă. Chiar și așa, poate ai putea să treci peste un apel accidental și, de ce nu, ai putea tolera și conversațiile, dacă urgența ar fi reală sau dacă omul ar avea o vârstă. Până la urmă, cum să te superi pe bătrânica surdă sunată accidental de nepot? Din păcate, situațiile de genul ăsta sunt rare. De cele mai multe ori, ai în față oameni relativ tineri, dar lipsiți de abilitatea de a înțelege contextul social. Sigur, de vină sunt nesimțirea, proasta creștere și multe alte materii intrate în curriculumul școlar. Dar, parcă mai e ceva…

Parcă le poți citi pe figură mulțumirea. E satisfacția clară că PE EI ÎI SUNĂ CINEVA. Înțelegi? Ei nu sunt ca restul de fraieri, așteptând-și în tăcere rândul. Ei sunt ăia pe care-i sună cineva, cu treabă! Ei sunt importanți! Poate că situația cere liniște și răbdare, dar ei sunt căutați de oameni de valoare: un vecin de bloc, un coleg șofer de camion sau soția care a uitat să ia cartofi. Pe tine cine te sună, băi, amărâtule?

Pentru cei care-și amintesc cu sau fără prea multă plăcere anii ’90, momentul în care au intrat pe piață telefoanele mobile (celularele, dacă vreți) a fost urmat de o avalanșă de noi specii urbane. Băiețași care se sunau unul pe altul, deși erau unul lângă altul, maniaci care dădeau beep-uri la cinci minute și bișnițari care-și țineau telefoanele imense agățate cu un lanț, să le vezi mai bine, erau apariții pe care era imposibil să le ratezi la o plimbare în cartier.

Practic, telefonul mobil devenise o marcă a oamenilor IMPORTANȚI. Din păcate, în România, toată lumea e importantă… mereu. Nevoia de atenție sau „attention whoring-ul” american e un simbol al imaturității, iar la noi imaturitatea e sport național. De la politicieni și vedete la funcționare și taximetriști (care sunt mereu la telefon, apropo), toți îl practică fără restricții. Dacă în anii ’90 un apel real la telefonul mobil putea totuși conține o notă de urgență (pentru că erau foarte scumpe), acum același telefon îți oferă zeci de alternative. Ai nenumărate aplicații de mesagerie, voce și e-mail prin care poți contacta un om, unele create special pentru indivizi atehnici. Dacă nu arde, poți lăsa oricând un mesaj. Dar… cine te mai aude?

Chiar dacă deranjezi pe toată lumea și chiar dacă prioritățile sunt altele, tu trebuie să răspunzi. E important! Chiar dacă ești la coadă la asistență socială, e vital să știe lumea că tu ai totuși mașină și că acum e în service. S-a înțeles? Să știe și restul de fraieri că tu nu ești, așa… nimeni! Chiar dacă femeia cu copil și bătrâna de pe scaun te-au rugat să vorbești mai încet, ignoră-i! Ce știu ei despre tine? Până la urmă, e greu să fii ultimul om ajuns la petrecerea la care n-a fost invitat…

P.S: Altfel, de fiecare dată când îmi gonesc stingher ideile de o noapte, îmi amintesc totuși că cineva a pus pe picioare afacerea asta!