Dacă tot am rămas în domeniul dilemelor etice, o să aduc în discuție un subiect mai vechi…

Într-o lume în care toți avem dreptate, nu e greu să devii apostolul corectitudinii, dar nici să fii sedus de extremism. Uneori, pe lângă troli supărați și moderatori furibunzi, lupta dintre viziuni aruncă în neant și oameni valoroși. Oameni cu realizări incontestabile, personaje pe care mulți le considerau intangibile. Oameni care au avut ghinionul să intre în conflict cu imaginea noastră despre ei.

Într-un final, conflictul dintre „abilitățile” unui om și „obsesiile” lui se reduce la un singur lucru: cât de mari trebuie să fie realizările cuiva, pentru a-i acoperi derapajele? Care e momentul în care acțiunile personale anulează meritele profesionale?

Oricât ne-ar plăcea să credem că „toată viața e valoroasă”, adevărul e că valoarea nu e ceva intrinsec, ci ceva atribuit. Dacă umanitatea ar putea vota între a-l salva pe Elon Musk și a salva trei orașe din Etiopia, ultima ar deveni o țară foarte aerisită.  Prin urmare, oricât ar insista unii cu valoarea tuturor vieților umane, vor exista întotdeauna indivizi percepuți drept „,mai valoroși”. În același timp, ei vor fi în continuare oameni: subiectivi, schimbători și al naibii de dificili.

Unde punem punct? Unde se termină idolul și unde începe omul? Să studiem câteva cazuri de „zei” căzuți din grație și să vedem dacă putem separa vocile raționale de panseluțele ofensate.

1.Merite chestionabile, derapaje vizibile: Dr. Hans Asperger

Sindromul Asperger e o formă de autism înalt funcțional și, deși i se mai spune și „boala geniilor”, majoritatea celor afectați de ea sunt departe de a fi așa ceva. În plus, eticheta este aplicată uneori și oamenilor mai puțin sociabili, dar inteligenți, în detrimentul bolnavilor.

Să revenim însă la „inventatorul” sindromului. Doctorul Hans Asperger nici nu a descoperit sindromul care-i poartă numele și nici nu i-a identificat toate simptomele. Renumele se leagă mai degrabă de cercetătoarele care i-au studiat ulterior munca, nu de propriul efort. E drept însă că medicul german a identificat o serie de trăsături ale autismului. Tot el a fost printre primii care a realizat că un procentaj de copii presupuși „autiști” devin adulți funcționali.

Pe de altă parte, Hans Asperger a colaborat îndeaproape cu partidul nazist, căruia i-a cântat în strună pe tema eugeniei. Datorită lui și obsesiei lui cu „psihopatia autistă” (a carei definiție părea să fi fost preluată de la o psihiatră din Rusia), zeci de copii au fost trimiși și eutanasiați la centrul Spiegelgrund. În mod convenabil sau total demoralizator, o bună parte din cercetările lui Aperger au fost distruse în urma unui bombardament.

(Dr. Asperger la “lucru” – Sursa Imaginii)

După război, Dr.Hans a dus o viață „normală”. Ba, datorită studiilor lui inițiale și muncii în clinicile pentru copii, a căpătat și un renume de bun doctor pediatru. Obsedat de ascensiunea academică și fără merite științifice deosebite, Asperger și-a întipărit totuși numele în cultura populară. Cu toate astea, literatura oficială a început treptat să elimine diagnosticul omonim, atât din cauza unor probleme cu stabilirea lui, dar și a problemelor cu cel care l-a „inventat”.

2.Merite vizibile, derapaje susținute: Nicolae Paulescu

Paulescu e exemplul preferat al naționaliștilor în lupta cu străinii care „ne-au umilit”. Provoacă un neolegionar și vei afla același lucru: Paulescu a inventat insulina și n-a primit Nobelul! Doar că n-a inventat efectiv insulina și mai avea și o problemă destul de mare: era un om oribil. Asta deși ca cercetător avea merite evidente.

Paul Langherhans a fost primul care a intuit rolul în digestie al pancreasului și primul care a stabilit un cadru pentru cercetările asupra lui. Oscar Minkovski, un cercetător evreu (o să vedeți de ce e important), a fost primul care a postulat existența insulinei.

Paulescu a încercat și reușit să sintetizeze cu succes hormonul și să-l aplice în tratarea hipoglicemiei. El a descris pentru prima dată procesul în 1921 (deși primele experimente datau din 1916) și l-a pus în practică în 1922, cu un grad moderat de succes. Un an mai târziu, o echipă de cercetători canadieni a luat premiul pentru sinteza hormonului, folosind o rețetă diferită de cea a lui Paulescu, una puțin mai sigură și eficientă. O rețetă care însă se baza pe cercetările anterioare ale românului, lucru scos în evidență și de profesorul Ian Murray.

Problema multor cercetători de acum și a comitetului Nobel din perioadă era comportamentul public al savantului. Există însă și surse care susțin că Nobelul pierdut nu se datora antisemitismului lui Paulescu, ci că doar reabilitarea lui ulterioară a fost blocată din acest motiv. E foarte posibil, dar ar trebui mai întâi să vedem în ce sens era Nicolae Paulescu „antisemit”. Nu, omul de știință nu era antisemit cum sunt cei care neagă astăzi Holocaustul (dat fiindcă pe-atunci catastrofa încă nu se petrecuse) și nici antisemit cum erau majoritatea gânditorilor din epocă, inclusiv Nicolae Iorga și Octavian Goga, ultimul fiind simpatizant nazist. Paulescu ducea antisemitismul la paroxism!


(Sursa Imaginii)

Pe lângă o carte de-a dreptul scabroasă despre influențele evreiești și masonice asupra statului și statutului creștin, Paulescu a activat în formațiunile care au ajuns să dea naștere mișcării legionare (fiind ulterior și membru în Senatul legionar). Activitatea lui a fost notabilă, omul de știință fiind considerat și o sursă de inspirație de Corneliu Zelea-Codreanu. Același Paulescu s-a chinuit să demonstreze că evreii infectau voit femeile românce cu boli venerice și că minoritatea evreiască merita tratată ca niște „păduchi”. De multe ori, și-a folosit statutul de om de știință pentru a instiga la ură la modul cel mai barbar posibil.

Mulți au acuzat comitetele științifice de dublu standard, din moment ce alți cercetători cu legături naziste sau extremiste au fost lăsați în istorie. Singura problemă e că Paulescu era deja recunoscut când a decis să-și facă antisemitismul public. El n-a fost forțat să se manifeste împotriva unei minorități, dar a profitat de orice ocazie pentru a face asta.

3.Merite de necontestat, derapaje discutabile – James Watson

Alături de Francis Crick și Rosalind Franklin, James Watson este unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, descoperire pentru care a luat și premiul Nobel. Tot Watson a condus și „Human Genome Project”, până când a fost forțat să plece în urma unui conflict cu reprezentanții guvernului. Aparent, Watson se împotrivea patentării genelor și a structurilor elementare pe care le considera ca aparținând omenirii. În plus, o parte dintre cercetările lui Watson au fost considerate lucrări de pionierat în lupta împotriva cancerului. De fapt, până acum vreo 10 ani, James Watson era unul din favoriții conferințelor inspiraționale.

Ce s-a întâmplat? Ei bine, dacă despre el s-a mai spus că ar fi fost sexist (într-o perioadă în care fenomenul era omniprezent în mediul științific) și prea conservator, nimeni nu-i nega meritele ca om de știință. Asta până când omul a îndrăznit să spună că rasa și inteligența ar fi conectate, o opinie pe care o susține și astăzi. Acum, modul în care Watson a ieșit la rampă n-a fost chiar cel mai inteligent, iar trecutul lui era plin de derapaje de genul ăsta (nu doar rasiste, ci și ușor homofobe). E totuși de remarcat că omul a încercat să aibă o abordare științifică a problemelor, chiar dacă uneori știința nu-i susținea opiniile.

Când, în 2014, bătrânul savant a declarat că e nevoit să-și vândă medalia Nobel din cauza pierderilor financiare și a întreruperii unei colaborări, ura publică ajunsese deja la cote maxime. Totuși, medalia a fost cumpărată de un oligarh rus care i-a și returnat-o. Din descrierea de mai sus, Watson pare o victimă. Totuși, nu e tocmai greu să vezi de ce comunitatea științifică s-a alertat: teoriie lui, unele parțial fondate, altele exagerate, au o greutate imensă, mai ales că vin de la un titan. Chiar și atunci când titanul ăla e foarte bătrân și își dă cu părerea în probleme care nu îl prea privesc.

(Pasajul pentru care Watson a fost trecut pe linie moartă. Sursa.)

Din în ce mai mulți oameni de știință sunt îngrijorați de reapariția celebrei Bell Curve și de faptul că eugenia modernă ar putea să se întoarcă la rădăcinile ei nu tocmai nobile. E normal. Pe de altă parte să izolezi un erou al științei pentru că-și permite să-și asume concluziile unor studii e la fel de bizar. În plus, cei mai vocali indivizi nu au fost colegii lui din comunitatea științifică, ci aceeași grămadă de „nimeni de serviciu” care urlă de fiecare dată. Watson a fost acuzat de „rasism științific”, dar fără dovezi științifice.

E cam greu să fii complet de acord cu afirmațiile lui Watson. E mai ușor să demonstrezi că sărăcia și poziția geografică au un impact mai mare asupra performanțelor inițiale ale unui individ, decât are inteligența nativă. Pe de altă parte, e la fel de greu să demonstrezi că rasa e un „construct social” și că nu există diferențe între rase, când zeci de dovezi îți vor demonstra contrariul. E suficient să te uiți la transplanturile de organe și în mod special la cele de măduvă osoasă. Sigur, am putea vorbi toată ziua despre antigenii-HLA, dar ideea e alta: rasele există, chiar dacă nu există vreo dovadă că abilitățile lor intelectuale ar fi diferite. Studiile citate de Watson e posibil să fie niște porcării, dar ele nu pot fi demolate doar pe baza faptului că unora nu le place conceptul de rasă. Știința nu e corectă politic. Din fericire!

(Aceeași sursă)

Un caz mai apropiat de noi ar fi și cel al neurochirurgului Leon Dănăilă, un specialist cu merite pe toate planurile, naționale și internaționale. Din păcate, obsesia unui anumit partid de a-și face imagine pe spatele lui l-a târât pe Dănăilă în lumina reflectoarelor. Și acolo, omul a spus cam ce te-ai aștepta să spună un bătrân de 80 de ani aruncat brusc pe scena politică românească: tot felul de prostii despre femei, homosexuali și alte aspecte care-l deranjau. Deși era considerat un individ rezervat și moderat, Leon Dănăila a ajuns să fie amendat pentru homofobie.

Cazul lui, la fel ca restul cazurilor de mai sus au un singur lucru în comun: dărâmarea unor idoli. Unii poate că meritau să zboare de pe piedestal. Alții însă par să fi fost victimele celor care își apără cu îndârjire fricile, în detrimentul adevărului.

Deși sunt mai interesat de părerile altora, soluția mea este una aproape obiectivistă. Indiferent de cum îi pedepsești ieșirile, dacă munca unui om a ajutat mai multe persoane decât a rănit comportamentul lui, omul ăla își merită totuși locul în istorie.

P.S: Da, știu că ar fi meritat să-l amintesc și pe H.P. Lovecraft pe lista asta, însă scandalul legat de rasismul lui (cumva des întâlnit în perioadă) a izbucnit postum și nu i-a distrus atât de multe reputația.