Din când în când, mi se pune pata pe câte un aspect cotidian atât de obscur, încât nu le pasă nici măcar taximetriştilor de el…

De data asta, mi-am amintit de un comportament pe care-l pot tolera uneori la părinţi, rude apropiate şi prieteni, dar mă scoate instant din sărite când îl observ la oamenii parcaţi în extinsa categorie a cunoştinţelor. Este vorba despre un mix de condescendenţă faţă de apropiaţi şi nevoie de atenţie, presărat din plin cu propriile frustrări. Până când limba româna se va îndura şi-mi va livra un cuvânt potrivit, o să-i spunem comportamentului ăstuia “căcănarism” (cer scuze cititorilor, în general nu mă exprim ca un jurnalist politic). În esenţă, e vorba despre oamenii care se întind mai mult decât le permite plapuma sau propria experienţă de viaţă şi fac asta pe cheltuiala emoţională a celor din jur.

Da, spune-ne mai mult despre ce te enervează! zise nimeni cu entuziasm. Dacă n-aţi înţeles despre cine vorbesc, o să vă dau un exemplu concret. Faptul că persoanele implicate în evenimentul descris sunt femei nu are vreo relevanţă statistică: crizele de căcănarism pot afecta ambele sexe, cu diferenţa că reacţia femeilor este de multe ori mai violentă şi mai directă decât cea a bărbaţilor. Probabil şi pentru că bărbaţii ar prefera să rezolve problema cu pumnii, dar normele sociale şi jandarmeria îi constrâng în mod constant.

Să revenim însă la subiect. Într-un restaurant creat pentru muncitori, dar populat de hipsteri, două corporatiste tinerele se întâlnesc la masă cu doi puşti de vreo 40 de ani (dar îmbrăcaţi ca la 20), probabil cunoştinţe mai vechi. Le spun celor două “corporatiste” pentru simplul motiv că păreau să adere la toate clişeele fictive despre această inexistentă castă, nu pentru că lucrau efectiv într-o corporaţie. Nici n-aş fi putut şti cu adevărat, fiind la masa vecină şi trăgând cu nesimţire cu urechea. În orice caz, una dintre domnişoare a demarat la un moment dat o tiradă de glumiţe şi povestiri amuzante despre colega ei.

Lucrurile au început inocent, cu câteva întâmplări la care ambele personaje păreau să fi participat (complet neamuzante, dar nu contează). În câteva minute însă, prima “corporatistă” trecuse deja de la “eu şi Ioana am rămas blocate în birou de două ori” la “Ioana mănâncă uneori de se sparge şi bagă în ea numai prostii”. Cu alte cuvinte, colega despre care se vorbea devenise o sinistră recuzită de scenă pentru un monolog dubios. În treizeci de minute cât le-am auzit printre rânduri, prima participantă la discuţie nu a spus nimic relevant despre ea, dar a pus pe tapet mai toate secretele şi micile întâmplări la care colega ei fusese protagonistă. Totul, în timp ce a doua domnişoară a trecut de amuzament, la râs înfundat şi apoi la înroşire şi furie. Îmi închipui că, dacă prima nu îi era cumva şefă, a existat la un punct şi un conflict.

În orice caz, discuţia celor patru, rezumată la o diatribă stânjenitoare, e cel mai recent exemplu de căcănarism care mi-a venit în minte. E un comportament specific abuzatorilor (“bullies”, dacă vreţi) şi are rădăcini care nu se opresc la nevoia de a impresiona, de multe ori involuntară. Într-adevăr, nu e ca şi când cei care au genul ăsta de comportament vor neapărat să-i umilească pe cei din jur. De multe ori, la fel ca în exemplul anterior, lucrurile încep relaxat, cu povestiri împărtăşite de toţi participanţii la conversaţie. Apoi, unul dintre cei prezenţi simte nevoia să fie în lumina reflectoarelor, dar frustrările personale şi lipsa muniţiei pentru o conversaţie autentică îl trag înapoi. În aceste condiţii, e mai uşor să-ţi transformi amicii sau, mai rău, prietenii în victime. Ce contează câteva secrete scăpate nonşalant, cât timp tu ieşi bine la finalul discuţiei… nu?

Cum spuneam, de multe ori, autorul nici nu conştientizează ce face, disperat să alimenteze o discuţie în care nu contează feedbackul, ci doar impresionarea unei audienţe. Nu e nici măcar vorba de bârfă, atât de toxică în mediile de lucru. Genul ăsta de comportament se manifestă făţiş şi cred că tocmai aici e problema. Unei bârfe îi poţi răspunde impasibil, iar atacurile directe le poţi combate cu sarcasm, dar când cineva pretinde că “vă distraţi”, e ceva mai greu să răspunzi pe moment. Chiar dacă referinţele puse în joc îţi rănesc orgoliul şi imaginea, dacă reacţionezi, tot tu vei părea cel “ofticos”.

În mod ciudat, forma asta de parazitism nu se întâlneşte numai la oameni aglomeraţi de propriile frustrări. El apare şi la oameni care în mod normal nu s-ar comporta aşa, dar căre sunt mult prea sensibili la contextul social pentru a realiza ce fac. Un fel de revenire involuntară la adolescenţă, când mai toate poveştile tale sunau ca un American Pie în pregătire. Artficiul ăsta poate că n-ar deranja atât de tare, dacă n-ar apărea în faţa unor oameni pe care atât “căcănarul”, cât şi victima şi-ar dori să îi impresioneze (potenţiali parteneri, şefi sau mici celebrităţi).

Ce s-ar putea face? În cazul oamenilor care abuzează în mod repetat de sistemul ăsta de a-şi îngropa frustrările, izolarea este singura soluţie. Cum de multe ori comportamentul este involuntar, e posibil ca inculpatul să nu realizeze vreodată ce a făcut. Din pacate, simpla lui prezenţă în discuţii (formare sau informale) e profund toxică. Dacă incidentele sunt izolate, victimei nu-i rămâne decât să zâmbească, să încuviinţeze şi să citeze: Da, îmi amintesc întâmplarea, eram cu imbecilul ăsta sinistru care povesteşte…

P.S: Iată şi una dintre puţinele ocazii în care tricoul cu “I’m with stupid” ar putea fi cu adevărat util.