A fi scriitor nu mai inseamna mult in ziua de azi. A fi un scriitor bun inseamna si va insemna mereu totul insa nu despre asta este vorba aici. Incerc sa atrag atentia asa cum au facut-o si altii inaintea mea asupra puterii naratiunii.

Epicul si naratiunea , oricat le-ar nega unii rolul, sunt cele mai vechi forme de expresie culturala si artistica. Cum ultimele doua secole, numite pe drept cuvant ”secolele vitezei” au favorizat eposul in defavoarea liricului si dramaticului, sustin ca aceasta tendinta se va accentua in ani. Vom trai un secol al naratiunii!

Una din fixatiile mele din copilarie a fost ceea ce am considerat a fi ”superioritatea epicului fata de liric”. M-am referit intotdeauna la creatiile epice de valoare, nu la kitsch, insa oricum as incerca sa iau apararea liricului, efortul autorului de a-si diviza personalitatea si trairile prin personaje este mult mai mare decat efortul eului liric de a exprima direct o traire. Poezia prostmodernista nici macar efortul asta nu-l mai face. Sa nu o lungesc prea mult pentru ca nu despre superioritatea epicului voiam sa vorbesc.

Salman Rushdie, Haruki Murakami ! Ce au autorii astia in comun ? Sunt amandoi la moda in randurile tineretului consumator de literatura insa stilistic nu stiu daca le-am putea gasi prea multe in comun. Totusi, ambii stapanesc la perfectie arta naratiunii. Stiu sa spuna povesti…aici asta e totul. Desigur, acum o sa vina cineva si o sa spuna ”Bah, dar tu i-ai citit pe-astia ? Ai vazut ce introspectii fac personajele, ai prins partile eseistice si descriptive ?”.

Eseistica ? Reflectie ? Descriere ? Doar instrumente in ”naratiunea cadru”. Cititorul modern vrea sa stie ca ajunge undeva. Desigur, poate vorbim de naratiuni fragmentare si de povestiri scurte insa pe langa ”invataminte” toti vrem sa primim acea concluzie sau cel putin un indiciu catre propria concluzie. Vrem sa stim ca volumul pe care-l tinem in mana a avut un scop, nu a fost doar o insiruire aberanta sau o defulare nesfarsita. De-aia nu mai este ”la moda” proza postmodernista. Franturile de ganduri si actiunile ilogice si neinlantuite nu pot fi descifrate de niste cititori prea grabiti.

Maestrul Pratchett a explicat mult mai bine treaba asta decat o voi putea eu face vreodata. Nici nu a fost nevoie de unul dintre celebrele sale interviuri pentru ca opera spunea totul. Nu sunt un mare fan al lui Pratchett ca autor, dar sunt un fan al lui ca om. Literatura fantasy de calitate si stilul de a incapsula adevaruri sumbre in pastile epice spun totul despre naratiune : este cel mai puternic si direct mod de a ajunge la mase, la cititori. Cum cititorii se grabesc, ar fi bine ca povestea ta sa fie una a naibii de buna. Coehlo ! Cat il huleste lumea ”buna” a literaturii acum…a stiut sa spuna povesti ? A stiut ! Din pacate de ani de zile o cam spune pe aceeasi.

Filosofia ? Filosofia a pierdut mai mult teren decat poezia din motive similare. S-a ajuns la un punct al suficientei. Raspunsuri la multiplele intrebari ale vietii se gasesc de-a gata , frumos ambalate de media. Daca nu exista, nu cred ca un ”om ocupat” are timp sa-si piarda cu astfel de intrebari. Si daca ar avea, de ce sa citeasca ce au incercat altii sa vada in univers, conceptele de morala, stat, etc. In secolul vitezei sunt lucruri care EXISTA, lucruri care NU EXISTA si lucruri care am VREA SA EXISTE . Lucrurile care nu exista, nu ne intereseaza decat in masura in care am vrea sa existe , adica daca ne-ar ajuta printr-o virtuala experienta (un drum intiatic daca vreti). Asta nu poate decat facilita utopicul narativ si distruge utopicul filosofic. Preferam sa deschidem o carte si sa spunem ”Personajul asta seamana cu mine” decat sa spunem ”Autorul asta gandeste cum as fi putut gandi si eu”.

Dramaturgia este in fond tot o naratiune, naratiune dedusa din dialoguri. Aici nu mai asistam neaparat la dialogul personalizat cat simtim dialogul narativ. Problema ar fi intermediarii. Intr-o piesa de teatru intermediarii sunt totul : actorii, regizorul, scenaristul. Cred ca am mai precizat odata ca omul anului 2008 este grabit ! Nu mai poate astepta sa i se transmita ceva printr-un intermediar, vrea produsul finit.

Oamenii vor povesti. Oamenii vor sa traisca cu personajul : fie ca personajul are un vis coerent care dureaza 200 de pagini, fie ca el se lupta cu dragoni sau pur si simplu schimba amante. Un personaj identificabil cu un autor mai mult sau mai putin frustrat, care nu face altceva decat sa scuipe ganduri pe hartie, este un personaj mort. La fel cum este si coloana vertebrala a poeziei : simtul liric. Simtul liric original, pur, tinde sa fie ingropat de abstractizarea si personalizarea excesiva. Am mai spus-o de mii de ori : Daca nu scrii pentru public (nu neaparat pentru bani), indiferent de gradul lui de pregatire, atunci nu esti scriitor ! Esti cel mult filosof.

Media este un bun exemplu al utilizarii naratiunii, chiar daca aici exista structuri diferite de cele din literatura. Stiri online, ”Lumea pe scurt”, comunicatele de presa, povestile servite si reclamele ”cu poveste” : naratiune slefuita. Efectele naratiunii sunt la fel de puternice in orice domeniu.

Filmele nu sunt altceva decat naratiune in imagini. Nu mai insist asupra filmelor in general sau asupra filmelor de arta in particular (manifestari lirice in imagini, apropiate de videopoem) care sunt de altfel pe cale de disparitie.

Oamenii vor povesti si asta vor primi. Daca in Evul Mediu barzii nu erau recunoscuti, acum barzii vor fi glorificati…poetii, filosofii si dramaturgii mai putin. Nu este o parere personala ci o concluzie logica : Ne asteapta un secol al naratiunii, al povestilor spuse pentru cei care traiesc la viteza maxima.

P.S : Mi-ar fi placut sa public articolul asta intr-un alt spatiu decat pe blog. O veste mai veche si mai putin buna : Terry Pratchett a fost diagnosticat recent cu Alhzeimer. Cadre greu vestea pentru milioanele de cititori.