Asta e genul de articol in care eu dau din maini in sus si in jos pe o tema banala…

Iar voi sunteti mult prea draguti sa-mi spuneti ca nu zbor. Motivul pentru care am decis sa nu scriu ceva inteligent astazi este ca cineva tocmai m-a tinut o jumatate de ora la telefon. Pentru multi, genul asta de discutie nu e tocmai un eveniment. Pentru cei alergici la “telefonită” este, mai ales cand discutia e o simpla defulare sau o banala umplere de timp. Asta-i si motivul pentru care am decis sa consemnez intamplarea in scris. Nu de alta, dar cred ca exercitiul scrisului i-ar scuti pe foarte multi de ore vorbite la telefon si de oameni exasperati cu discutii sterile. 

Serios acum: cat de des, pe parcursul unei zile, vi se intampla sa asistati la o discutie cu sens? Nu, nu mituri urbane impartite la cafea, barfa, “politica romaneasca” sau discutii utilitare legate de job. Discutii in urma carora sa puteti spune “Am invatat ceva!”. Daca aveti noroc de un adevarat partener de viata si de prieteni destupati, veti avea ocazia asta de cateva ori intr-o saptamana. Mai mult, atunci cand o veti avea, ea nu se va manifesta neaparat verbal. Poate veni dintr-un schimb de cuvinte intr-o cafenea, dar tot la fel de bine isi poate avea originile pe Facebook, Twitter sau Messenger. Deci, cam cat la suta dintr-o saptamana “vorbiti” lucruri importante? Cat la suta dintr-o saptamana spuneti “lucruri importante” la telefon (nu lucruri urgente, ci importante)?

Ca unul care vorbeste mult si despre mai multe subiecte decat ar fi putea fi cineva interesat, as zice ca procentul e foarte mic. Norocul celor din jurul meu e ca n-am pretentia de a fi ascultat. Ghinionul e ca vorbesc in continuare mult. Spre meschina mea fericire, am intalnit si cazuri mai grave. Oameni care n-au nimic de spus (adica “oameni”, in general) au pretentia de fi ascultati si beneficiaza de mijloace de comunicare care le permit sa faca asta. In ultima vreme, a aparut chiar si o specie a “afectatilor”: oameni care vorbesc grav, cadentat si spun banalitate dupa banalitate. Un fel de politicieni in pregatire pe care “trebuie” sa ii asculti.

Ei sunt departe de simpaticii care te suna pentru a intreba cine esti si departe de speciile clasice de centraliste. Astia sunt oameni care n-au nimic de spus…tuturor. Din cauza lor imi e greu sa vad vreo urma de sinceritate (sau utilitate) in spatele replicii ”Am sunat sa vad ce mai faci!”. Daca nu suntem suficient de apropiati incat sa ne pese, ce sens are un telefon la patru luni in care niciunul nu spune nimic? Nu de alta, dar sunt tone de retele sociale si moduri de a verifica daca cineva e “in regula”. Treizeci de minute de ”Ha, bine..ha ha” nu se justifica. Asta daca nu cumva ai facut ceva notabil sau daca ai fost plecat din oras/tara si iti e “pur si simplu dor” de o vorba. Din pacate, pentru a-ti fi dor de o vorba, trebuie sa fi avut una. Si ce sa vezi, daca aveam o vorba, am fi impartit-o fata in fata!

De-asta sunt nevoit sa revin la sfatul de mai sus: scrieti! Scrisul te obliga sa-ti aduni gandurile pe un monitor, foaie sau tabla imaginara. De multe ori, cand incerci sa scrii cateva cuvinte (fie si descrierea unui “filmulet amuzant”), realizezi cu surprindere ca n-ai multe de spus. Nu de alta, dar dezarticularea gandirii se traduce mai mereu printr-o dezarticulare a scriiturii. In cazul tirului verbal, cuvintele de umplutura pot compensa pentru lipsa de coerenta. Scrisul, in schimb, se…vede. Uitati-va numai peste avalansa de comentarii si maculatura virtuala lasata in urma de adolescenti. Cati adolescenti (in istoria omenirii) au avut ceva de spus? Exact!

Drept concluzie: in loc sa ne scaldam in clisee verbale, mai bine chinuim niste paragrafe. Al doilea mare avantaj al scriiturii e ca cititorul poate oricand sa dea pagina sau macar un refresh. Autorul este deci fortat sa faca un efort. Primul mare avantaj este ca ofera aceluiasi autor o metoda de a realiza ca, de fapt, nu are nimic de spus. Eu, de exemplu, tin blogul asta de vreo sapte ani…

P.S: Am primit ceva ce n-am mai primit de ani buni si anume o leapsa. E o leapsa legata de locuri pe care as vrea sa le vad si revad in 2014. De revazut parca as vrea sa revad Grecia, dar Grecia vie, nu aia pierduta in plajele Paraliei si confuzia Atenei. De vazut, as vrea sa vad cat mai mult…pe banii altora.