Prima data cand am auzit termenul de ”lege a compensatiei”  a fost prin clasa a sasea, la orele de chimie si fizica. Ambele profesoare aveau darul de a folosi expresia ca mijlocitor pentru ceva, nu ca pe o lege efectiva. Daca la chimie era vorba de mase de reactivi si alte minuni, la fizica era vorba de inertie. Oricum ar fi , in ambele cazuri, ”compensatia” era de fapt rezultatul unor interactiuni cunoscute si masurabile. Desigur ca termenul aparuse si in alte contexte, anterior respectivelor ore, dar atunci a fost prima data cand am auzit expresia venind de la cineva avizat.

Misticismul modern, superstitiile si orientarile maniheiste au transformat insa ”legea compensatiei” intr-un dat.  Ti s-a intamplat ceva rau ? Nu-i nimic, dupa niste legi nescrise ti se va intampla si ceva bun. Ai intalnit un nefericit nevazator ? Nu-i nimic, sigur are un extra simt si un auz super dezvoltat. Singurul dezavantaj in aplicarea teoriei asteia  zilnic si in relatiile  interumane este ca nu functioneaza.  Sunt oameni care datorita complexelor si nefastelor conditii sociale sufera o viata. Nevazatorii au in prima faza probleme si cu auzul, simturile fiind interconectate. Lista poate continua.

Desigur, vor striga dintr-un colt credinciosii de orice confesiune, lucrurile rele se intampla dar…vei fi rasplatit in viata de dincolo ! Pai e clar, nu ? Legea compensatiei nu functioneaza asa ca mai adaugam o dimensiune imaginara pentru a ne amagi cu ea in continuare. Tot la persoanele din categoria amintita am vazut uneori un comportament orientat spre compensatie si fixat pe ”Judecata de Apoi”.  Obsedati de ideea unei ”liste” ulterioare de fapt bune si rele, multi dintre ei ajung sa trateze lucrurile pe sistemul :  ”azi l-am injurat pe X dar nu are importanta pentru ca am miluit un cersetor”. E mai greu sa accepti ca daca ranesti in vreun fel pe cineva esti responsabil in primul rand fata de persoana respectiva , apoi fata de propria persoana si in cazuri grave legal. Binele ar trebui facut pentru satisfactia personala, nu din falsa obligatie. Desigur exista un confort psihologic in contrabalansarea faptelor bune cu cele rele insa el nu elimina niciodata problema. Daca ii inscenezi ceva grav unui amic iar apoi tii post si te rogi trei luni, rezultatul vor fi trei luni trecute si un prieten pierdut.

Daca excluzi posibilitatea unei supraconstinte mistice (suflet & co), ajungi sa  depinzi exclusiv de mult studiatul creier. Din pacate, al nostru creier (folosit in totalitate, spre disperarea adeptilor teoriei ”10%”) are , pe langa milioane de alte roluri, rolul de a ne mentine in siguranta. Asta include si confortul fizic si cel psihologic. Creierul nu prea le are cu aprecierea alternativelor si judecarea corecta atunci cand e vorba de propria persoana. Deci, daca vi se pare ca s-a rezolvat totul cu un buchet de flori , asta poate fi apanajul propriului creier care iti protejeaza psihicul. Prin urmare, scuzele spuse foarte sincer nu ajuta la contrabalansare dar nici invinovatirea continua nu poate face prea mult bine. Solutia ar fi indeplinirea formalitatilor si normalizarea in timp a situatiei.

Inca de la Aristotel  si pana la al doilea principiu al termodinamicii exista legi care definesc gradul de dezordine intr-un sistem si echilibrul. Punandu-mi ochelarii de savant pot afirma cu aplomb : Un echilibru totusi exista ! Exista, dar nu in forma in care si-l doresc adeptii argumentarii religioase. Am intalnit la un punct  chiar o argumentare impotriva evolutiei care se folosea eronat de un principiu al fizicii.

Cert este ca intr-un anume stadiu al existentei, multe sisteme pot fi in echilibru , de la echilibrul luat in sens termodinamic pana la echilibrul chimic din sangele uman. Din pacate, asta nu inseamna ca legea compensatiei functioneaza sau cel putin ca ar putea functiona dupa cum isi doresc unii, in regim ON/OFF. Sunt sisteme carora le trebuie ani ca se se echilibreze pentru a fi ulterior aruncate intr-o stare de dezechilibru total de cea mai mica adiere. Oricum, majoritatea nu doreste literalmente un echilibru ci pur si  simplu o recompensa disproportionata pentru cele indurate, lucruri care nu se intampla intotdeauna cu un scop.

Desigur, e greu sa spui asta autoarelor de reviste pentru femei, de exemplu  :

Cu alte cuvinte, daca arat bine oricum imi gasesc serviciu, am o gramada de avantaje, toata lumea imi zambeste si imi cauta compania. Ce conteaza ca nu stiu care-i capitala Canadei sau ca n-am auzit in viata mea de Einstein? De asemenea, in popor se mai spune, si nu intotdeauna fara o baza reala, “mic si-al dracu’i “gras si simpatici, “vorbaret si superficiali ”etc. Iar exemplele de compensare pot continua.

La aceeasi concluzie ajunge si revista Kudika. La naiba cu psihologia si orice altceva : da dragi cititori, relatiile interumane se pot simplifica la ”extremele se atrag” ! Da, sunt destule cupluri aflate fizic si uneori intelectual in conflict (desi nu neaparat in extreme) dar apropierea lor se face pe baza unor pasiuni sau comportamente comune, ceva ce produce amandurora o satisfactie. Nepotrivirea din alte domenii este pur si simplu un ”accident”, nu ceva ce trebuie urmarit si incurajat, cu atat mai putin ceva care sa asigure pe termen lung surpavietuirea relatiei. Cazurile de violenta domestica ne arata ca un individ coleric, fie el inteligent sau frumos, nu va fi brusc echilibrat de o consoarta calma si supusa.

Echilibrul este un deziderat, un vis frumos , si ca orice vis frumos este aproape imposibil de definit. Totusi, religiosi sau nu, sceptici sau influentabili, nu cred ca ne dorim sa reducem complexul fenomen al existentei umane la un mecanism de intrerupator.

P.S :  Aparent la obsesia asta pentru legea compensatiei au participat decisiv  hermetismul si interpretarile lui moderne insa nu cred ca are sens sa mai detaliez.