Un Stat în Sat

Acum că a trecut suficient timp de la alegeri şi că s-a propus deja un premier, pot să scriu un articol sforăitor despre ce trebuia să facem şi despre bula în care aparent ne înecăm…

Din fericire, oamenii pe care i-am votat nu au pierdut din cauza noastră sau pentru că n-am ieşit să prăşim alături de ţărani. Şi nu, nici puştanii care au preferat sa frece menta în loc să voteze nu ne-au furat viitorul. Cel puţin nu ăia de 18-22 de ani, pe care-i condamnau televiziunile. Nu doar că votul lor n-ar fi înclinat decisiv balanţa, dar nici nu cred că omuleţii ăştia ar fi ales informat. În plus, dacă noi nu o să avem pensii, stai să vezi câte lucruri n-o să aibă ei (iar emigrarea devine din ce în ce mai îndepărtată).

Nu, să ne înţelegem: majoritatea românilor a ales ce şi cum a simţit. Şi da, peste 8 000 000 de persoane sunt un eşantion reprezentativ pentru orice cercetare. Într-un context politic şi internaţional ideal, asta nu ne-ar avantaja deloc. Nu ne-ar avantaja în condiţiile în care o parte deloc neglijabilă dintre români trage spre analfabetism funcţional, îl consideră pe Soroş un pericol real şi e reticentă la vaccinare şi săpun (asta dacă presupunem că fix partea asta dintre români a votat şi că ei au ales fix partidul care nu ne convine). Pe de altă parte, într-un context policit şi internaţional real, majoritatea românilor a ales surprinzător de previzibil, iar asta nu e neapărat un lucru rău.

Sigur, avem în Parlament indivizi cercetaţi penal sau cu antecedente, avem hoţi şi incompetenţi, mincinoşi şi-l avem şi pe Tăriceanu. Avem oameni care vor continua să facă exact ce au făcut încă din 1989: vor bate pasul pe loc, pe banii noştri. Totuşi, niciunul dintre “aleşii” cu putere reală de decizie nu e vreun extremist validat, deşi am avut şi astfel de candidaţi pe liste. Mai toţi au scos la înaintare discursul naţionalist-creştin (ăla care i-a pus acum pe polonezi în gravă dificultate), dar niciunul nu l-a luat în serios. Mai toţi s-au adaptat unei mase de electorat debusolat.

Altfel, aveţi impresia că oamenii care se băteau cu pumnul în piept cu românismul lor şi râdeau de Dacian Cioloş că n-are nume românesc ar fi votat USR sau ceva pe placul poporului online? Eu zic că, dacă erau într-adevăr dezamăgiţi de promisiunile PSD (mă îndoiesc), ar fi votat PRU în loc de PSD, lucru care nu mi se pare tocmai îmbucurător. Încă ne putem bucura de faptul că n-a votat nimeni niciun Brexit, că nu avem partide cu adevărat extremiste în Parlament şi că, deşi românilor le cam place dictatura, parcă n-ar vrea încă să o recunoască.

Ştiu că ce scriu acum seamănă cu “bucuria” analiştilor că în 2000 n-a ieşit Vadim preşedinte. Când ai de ales între un candidat dizgraţios şi unul periculos, îl alegi pe primul, mai ales dacă te macină mentalitatea de turul al doilea. Lucrurile stau totuşi puţin diferit, atât pe plan internaţional, cât şi pe plan local. Rezultatele de la locale şi parlamentare nu sunt “bune”, dar nici catastrofale. Sunt ceea ce sunt: concluzia unui vot, concluzie ce putea fi mai coerentă şi mai îndreptată spre un progres real, dar putea fi şi mult, mult mai tragică. Sunt slabe şanse ca, dacă reuşeam să-i mobilizăm pe toţi plictisiţii care n-aveau chef de vot, să fi obţinut cu mult mai multe procente pentru “opoziţie”. Invers însă, putea fi mai grav. Puteau fi într-adevăr mobilizate toate “masele ignorate” şi asmuţite pe un candidat fantomă care să nu fie numai hoţ.

Dacă vă întrebaţi totuşi ce cu jocul de cuvinte din titlu, el este o referinţă la un articol mai vechi. Spuneam atunci că România n-a avut niciodată momente foarte joase în context istoric, pentru că nu a avut de unde să cadă. Noi, ca “popor”, chiar am avut noroc, iar în momentele de maximă asuprire şi suferinţă, reale de altfel, nu am fost un caz special: ţările balcanice din jur treceau prin aceleaşi lucruri. Nu am fost niciodată vreun mare regat sau imperiu (dacă ziceţi ceva despre “daci”, la voi nu mai vine Moş Crăciun, ci Dan Alexe), aşa că nu am simţit niciodată “pierderile istorice”. Obsesia asta a apărut mult mai târziu.

România până la urmă asta este: o ţară balcanică a cărei limbă şi-a păstrat în mod inedit sau voit trăsăturile latine. O ţară care, în ultima vreme, a mers puţin mai bine economic decât de obicei şi care este în continuare membră a UE şi a NATO. O ţară în care încă îţi mai poţi înjura aleşii, când nu-ţi convine că au fost realeşi. Nu, România nu e Turkmenistan şi nici vreo altă republică sovietică, dar nici nu e vreo ţară cu o îndelungată tradiţie democratică şi cu o societate progresistă din fire. E o comună ceva mai mare, dintr-o zonă rurală a Europei.

Prin urmare, dacă România este un stat în sat, ce s-ar putea spune despre “elitele” ei, atât de dezamăgite de rezultatele votului? Păi, cam ce se poate spune şi despre intelectualii clasici din mediul rural: primesc respectul pe care-l merită. Jocul politic are nişte reguli şi ele nu implică, aşa cum au învăţat şi americanii, ridiculizarea celor care nu sunt de acord cu tine. Ori le învăţăm şi le predăm şi altora, ori aşteptăm răscoala. Dacă nu înţelegi de ce ai pierdut, nu o să câştigi niciodată.

P.S: Aparent, oamenii din Deveselu îşi plătesc amenzile prin muncă. Ăsta nu e un lucru rău, ci unul absolut normal. Mai distractivă este însă concluzia unui domn din zonă, rezumabilă la: Pe mine m-au luat pentru scandal, dar dacă nu era scandalul, cine mai făcea curat pe jos?

6 Comments

  • “Nişte unii” făceau, ca de obicei, mare gălăgie că “majoritatea românilor” erau proşti, săraci, asistaţi sociali, analfabeţi şi cu closetul în fundul curţii. Sau, mă rog, în fundul apartamentului.

    Ceea ce în practică nu prea era adevărat – un procent semnificativ din cei care au declarat la exit-poll că au votat PSD erau categoria de vârstă 18-45 de ani, adică oameni din câmpul muncii, şi o parte destul de grasă dintre ei erau absolvenţi de facultate provinciali. (Adică tocmai cei care au ajuns subiect de bancuri prin faptul că dau jumătate dintr-un salariu mediu pe chirie sau plătesc 30 de ani la o garsonieră comunistă.)

    PSD nu mai e în 2016 acelaşi lucru ca în 2006, dintr-un motiv extrem de simplu: situaţia socială e diferită, cum ar fi zis Căpitanul Evident. E o mare diferenţă între a trăi rezonabil în 2016 şi a supravieţui de la o lună la alta cu minimul pe economie de 330 de lei din 2006.

    Ori, aşa cum crabul de mare al Ioanei Stăniloiu nu poate supravieţui în apă de chiuvetă, nici politrucul mineresc nu are ce face dacă alegătorii săi nu mai dau cu lopata de miner, ci cu tastatura de corporatist cu 2200 de lei net + bonuri de masă. Trebuie să plece la pensie şi să lase pe unul mai pontos, care ştie cât de cât să le vorbească pe limba lor.

    De aici se vede, cum spunea Orwell în “Împuşcarea unui elefant”, că “nişte unii” care s-au ridicat în presă în 2006 au rămas sclavii propriei lor propagande, şi acum nu se mai adaptează 🙂

  • Ala mai pontos n-a prea vorbit pe limba lor. De fapt, cred ca cei care au votat PSD, din randul electoratului discutat mai sus, au facut-o mai degraba din dezamagire si departare fata de discursul “dreptei” si “alternativilor”, decat din vreo convingere. Cu alte cuvinte, au votat mesajul pe care l-au inteles.

  • Să spună cineva că e “de dreapta” avea sens până la marea muşcătură a crizei (anii 2010-2011) şi chiar şi atunci era o chestie limitată la susţinerea proprietăţii şi mediului de afaceri. (Frază din limbajul de lemn). Şi singurul motiv pentru care avea sens era opoziţia la propaganda celorlalţi, care făceau gălăgie precum o ceată de maimuţe furioase pe tema “dictaturii de stânga”: confiscări, pedepse aspre, jos multinaţionalele, uniformă în şcoli, piaţa energiei, Ceauşescu şi poporul.

    Propaganda împotriva cuiva e auto-limitativă, prin faptul că atunci când adversarul moare îţi pierzi orice credibilitate, fiindcă nu mai ai împotriva cui să fii. E ca un fel de huliganism de fotbal, care nu mai e băgat în seamă atunci când nu are adversar vreun câine roşu sau altă creatură.

    Votanţii PSD din 2004-2006 îmbătrânesc şi mor, în timp ce votanţii PD-L din 2004-2006 nu au făcut decât să treacă în rândurile vârstei medii. Spre ciuda proverbului care spunea că până la 30 de ani trebuie să fii de stânga.

    Aşa încât unul care vrea voturi în 2016 trebuie să lase deoparte limbajul de tipul “IMGB…” ăăă… nu IMGB, “pensionarii şi săracii fac ordine!” şi să treacă el, de bună voie, la limbajul în care vorbeau ceilalţi în 2006. Adică se întoarce roata mai ceva ca roata mare din Parcul Tei.

    PS înainte de marea migraţie a intelectualilor de provincie începută prin 2006, cam aşa funcţiona discursul public în ziare, reviste sau pe site-uri. Bucureşteanul făcea glume pe tema magazinului Himalaya, McDonaldului Unirea, pieţei Ferentari, statuii lui Mihai Viteazul de la Universitate şi altora. Aşa cum timişoreanul sau constănţeanul pomeneau de reperele oraşului lor, cunoscute de toată lumea şi din pricina asta subiect de glume cum e pentru francezi Moulin Rouge. Ghici de ce obiceiul a dispărut.

  • Sa fim seriosi, clivajul stanga-dreapta nu prea mai inseamna nimic nici in tarile in care oamenii il inteleg (cat de cat). La noi “dreapta” s-a identificat cu o dreapta traditionala si usor extremista. Asa cum ai spus si tu: era vorba despre o dreapta “galagioasa”, la fel cum stanga exista pentru a denumi “masele” si asa-zisii “asistati social” (care chiar exista, dar nu in cantitatile in care cred unii ca exista).

    Altfel, da, ma distreaza si pe mine acum zicala cu “sa fii de stanga pana la 30”. Au aparut si la noi hipsterasii neo-comunisti, dar in rest, viziunea asta post-Che Guevara e tare amuzanta pentru oricine a vazut cum “merg” lucrurile in Romania.

    P.S: Magazinul Himalaya nu a disparut insa :))

  • E ca şi cum ar fi dispărut. Sau, dacă am fi francezi, ca şi cum ar fi intrat un arab cu avionul în Moulin Rouge.

    Adică aluziile, glumele, metaforele care ţin de un reper cunoscut al oraşului tău au sens câtă vreme circulă într-o clasă socială care a crescut în acel oraş şi pentru care reperele au importanţă.

    Să zicem că unul care şi-a trăit tinereţea în anii 1990 în Bucureşti când spunea “Ferentari” ştia că lumea din jur va bufni în râs şi va face glume despre ţigani. Aşa cum Himalaya era un punct de reper pentru oricine ştia câte ceva despre sporturi.

    Lucru care în lumea 2006-2016 nu mai funcţiona. Discursul public ţopăia ca bila de pinball în jurul a 3 lucruri: căpşunărismul, satul / micul oraş provincial (mai ales dacă era ardelenesc, cum ar fi zis Mihai Morar 🙂 ) şi “stânga lui CriticAtac” înţeleasă ca un fel de comunism menţinut cu bâta.

    Bucureştenii de baştină erau, propagandistic vorbind, aşa, un fel de monstruozităţi mici şi dezgustătoare, ţinta scuipaţilor căpşunarului întors de la datul cu mopul în WCurile lumii civilizate. Să zică mersi că nu erau şi bătuţi. Sau nu luau un cuţit în spate, ca Marian Cozma.

    Faptul că am evoluat (cuvânt care atrage alţi scuipaţi în zilele noastre) şi că PSD din 2016 e la fel de “dreptaci” pe cât era PD-L în 2006 e cam caraghios, dar benefic. Dacă nu se adaptau unii şi ceilalţi, am fi avut bătăi de stradă ca în Turcia sau Polonia.

  • Ce te face sa crezi ca nu vom avea? Nu vad ca lucrurile sa se indrepte intr-o directie pasnica (“norocul” nostru este ca suntem genul de neam care-si varsa naduful in carciuma, nu in strada).

One Pingback

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.