Iata o intrebare pe care un artist al cuvantului a pus-o acum multi ani unui prieten…

O intrebare cu care ar trebui sa inceapa orice discutie diplomatica si orice analiza politica pertinenta. Serios. Incercarea de a te da ciumeg sau “ciumec” (in functie de care parte a terenului de fotbal ai crescut) e mai mult decat o invitatie argotica la balet. Este o atitudine care pare sa ghideze atat figuranti de pe maidan, cat si directori de corporatii sau oameni politici.

Am auzit prima data intrebarea in copilarie, la un pusti scund si peltic. Respectivul, iritat ca eu si amicii mei de-atunci ii ocupam terenul de fotbal, a simtit nevoia sa ne apostrofeze. Desi nu mi se adresa mie in particular, omul avea dreptate: ne “dadeam” ciumegi. Tineam terenul ocupat, in ciuda faptului ca noi eram vreo cinci insi, iar astia mici vreo cinspe’ si se tot strangeau. Nu aveam cum sa-i batem si nici sa jucam cu ei nu voiam. Am facut pur si simplu parada de “statutul” nostru, pana cand aia micii s-au prins de un fapt elementar: noi eram putini, ei erau multi.

Asa cum ne spune si dictionarul urban, a te “da ciumeg” inseamna a te mandri, făli sau a te da mare. Cu scopul de a obtine un statut, mai mult sau mai putin meritat, as adauga eu. Asta l-ar diferentia de mai putin specificul “a avea harfe” (sau “swag”, in engleza). Nu de alta, dar oamenii care chiar sunt “ciumegi”, adica au forta necesara impunerii “respectului”, nu au nevoie sa se “dea” ciumegi. Cei care adera la practica mentionata sunt fie oameni slabi care aplica tactica paunului, fie oameni care traiesc in propria lume, o lume in care ei sunt mereu in centrul atentiei. Oameni care simt nevoia in orice moment sa-ti arate ca EI EXISTA!

Prima categorie isi bazeaza atitudinea pe impulsuri naturale (frica, sentimentul de inferioritate) si poate, in cel mai rau caz, sa dea nastere unor batausi (“bullies”) de profesie. A doua categorie, a celor inchisi in propria lume, poate deveni periculoasa, odata cu inaintarea in varsta. Lucrul asta se intampla mai ales daca reprezentantii ei se afla in posturi cheie. Politica locala ne arata destule exemple de politicieni care “se dau ciumegi” (mai ales in preajma alegerilor si in fata camerelor) si ajung sa se desumfle la primul control DNA. Exact genul de golanasi de cartier care incepeau sa planga atunci cand le chema cineva politia la usa.

Din pacate, exemplele din politica internationala nu sunt cu nimic mai prejos. Aici ne lovim de dictatori ai unor natiuni uitate de soarta care isi umfla muschii anemici cu executii publice. Tot aici gasim si despoti alesi prin vot care invadeaza bucatele irelevante de pamant doar pentru ca…pot. Altfel, ce altceva ar putea fi ultimele manevre ale vecinului estic decat o incercare de a reda stralucirea unui imperiu pierdut? De a reda increderea unui popor care si-a spus timp de secole ca e special, un elev stralucit al Mamei Terra? Totul pentru ca in scurta vreme sa rateze mai toate examenele importante, de la Capacitate, la Treapta si Bacalaureat. Ce altceva ar putea fi intoarcerea spre extremism a multora, decat o incercare a unor oameni ambitiosi si dezamagiti, dar cu totul limitati, de a se…”da ciumegi”?

Sigur, aratatul muschilor pe plan local sau international e o tactica de diversiune pe care o veti regasi in multe manuale (cel mai probabil nu la litera “c”, de la “ciumeg”). Nu am pretentia de a fi sesizat vreo tendinta noua sau de fi subliniat ceva extraordinari. Mi-ar placea insa ca atat alegatorii speriati de fitele unui baron local cat si sefii unor state terifiate de manevrele golanilor politici sa isi aminteasca un singur lucru. Noi suntem multi. Ei…putini!

P.S: Ar fi meritat poate sa insist si pe obsesia unora de a “fi barbati” in baza unor standarde din Evul Mediu, dar aparent exista si campanii sociale pe tema asta. Asta nu inseamna ca putina “fală” la momentul potrivit dauneaza.