Cu puțin timp în urmă, am scris despre o inițiativă dedicată persoanelor cu deficiențe de vedere. La momentul respectiv, un alt program al aceleiași fundații îmi atrăsese atenția, însă câteva evenimente medicale m-au ținut departe de online.

În ultimele două luni în care mi-am petrecut timpul zăcând, bodogănind sau descoperind noi metode de a-mi mișca degetele, am început să văd ideea de “normalitate” într-o lumină diferită. Mă rog, nu chiar diferită, pentru că am depins de un singur bec, aprins non-stop. Ce mi-a devenit însă clar, în pauzele dintre teste și perfuzii, a fost că multe dintre abilitățile noastre naturale sunt mai fragile decât am crede.

Ce se întâmplă când ești imobilizat complet pentru o săptămână? Ce faci când încheieturile mâinilor îți sunt complet blocate? Ce faci când ai urechile complet înfundate, iar centrul echilibrului nu-ți mai e la îndemână? Păi ce să faci… improvizezi. Improvizezi suficient cât să treacă ziua: îți calci pe mândrie și ceri ajutorul, pipăi camera din jur cu coatele, comunici exclusiv vocal. Orice, numai ca la finalul zilei să auzi: felicitări, hai că ați făcut-o și pe-asta!

Există însă oameni pentru care temporarul este permanent, pentru care groaza ta de moment e o stare de fapt. Oameni pentru care micile victorii precum “wow, astăzi a mers fără însoțitor!” vin la capătul unei lupte constante. În cazul lor, care ar fi soluția? Păi tot improvizația, dar nu improvizația de moment, a omului sănătos. Vorbim despre ani de improvizație, despre oameni cu viziune și, nu în ultimul rând, despre tehnologie. Despre ce vorbesc?

Vedeți voi, simțurile de bază sunt greu de înlocuit, dar asta nu înseamnă că sunt imposibil de construit. Sigur, poate că pe moment ne e greu să înlocuim lucruri pe care mulți le consideră “date”, dar asta nu înseamnă că nu putem căuta alternative. Într-o lume unde oameni complet sănătoși își implantează camere în cap și magneți în mână (celebrul biohacking) e ciudat că nu ne gândim mai mult la cei care au fost privați de abilități mult mai simple. E interesant să ne gândim la cyborgi și meta-oameni, dar parcă ar fi mai bine să ne gândim pur și simplu la oameni.

Construitul de simțuri nu înseamnă neapărat implanturi scumpe și tehnologii invazive. Poți pune la dispoziție cărucioare electrice pentru cei ce nu se pot deplasa. Poți descrie sunetele pentru cei cu deficiențe de auz. Îi poți ghida auditiv pe cei cu deficiențe vizuale în hățișul citadin. Sunt doar niște mici “poduri” care-i pot ajuta pe beneficiarii lor să uite de neajunsuri. Cumva, cred că la asta s-au gândit și cei de la Fundația Orange care, prin fondul Lumea prin culoare și sunet, au finanțat mai multe inițiative de acest gen, una dintre ele fiind prezentată anterior și pe acest blog.

ArheoTACT este însă o altă inițiativă din aceeași serie, una care merită tratată separat. Nu de alta, dar, descris în detaliu, ArheoTACT nu prea amintește de România. Proiectul ArheoTACT implementat de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în parteneriat cu Asociația Nevăzătorilor din România Constanța (filiala Tulcea) și Muzeul de Arheologie Callatis Mangalia a implicat dotarea a șase muzee din Dobrogea cu sisteme care să ofere vizitatorilor cu deficiențe de vedere o experiență cât se poate de normală și, mai ales, reală.

(Sursa Imaginilor – Fundația Orange)

Prin intermediul unor mulaje 3D după principalele exponate, completate de inscripții în Braille, de ghiduri audio și de 1200 de metri de covor tactil, Fundația Orange a reușit să construiască un simț. Un simț al artei, dacă vă simțiți inspirați, sau un simț al istoriei, dacă patriotismul vă e mai apropiat. Un simț pentru cei care aveau cea mai mare nevoie de el.

Cele șase muzee (Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Muzeul “Callatis” Mangalia, “Tropaeum Traiani” Adamclisi, Muzeul complexului arheologic Histria, “Carsium” Hârșova și “Axiopolis” Cernavodă) au fost alese și pentru că zona Dobrogei este una dintre puținele care au fost martore la ciudatul amestec de popoare care ne-a dat naștere, de la coloniile grecești și triburile getice, până la cucerirea romană (Moesia Inferior), la stăpânirea bizantină și invaziile slave. Cu alte cuvinte, muzeele fac un rezumat al ultimilor 2000 și ceva de ani de… noi.

Motivul pentru care am amintit inițiativa asta nu este doar pentru a atrage atenția că “undeva se poate”, ci și pentru a demonstra că simțurile nu trebuie să devină limite. Provizorii sau permanente, ele nu trebuie să țină de domeniul științifico-fantastic. De fapt, cred că o simplă mână de ajutor dată celor care “nu pot” îi poate aduce pe ei mai aproape de “normalitate” și pe noi mai aproape de umanitate.

P.S: Articolul ăsta nu este un apel la empatie, ci mai degrabă un îndemn la construcție.