Zei, pitici si metafore

Da, da, daa! Mai scrie un articol cu recenzii siropoase la filmeee!

Scuze, nu va auzeam prin urletele a mii de fani infocati. Ce spuneati? Sa mai scriu un articol despre filme? V-am luat-o deja inainte si i-am pus si un titlu dubios, asa incat sa dati click din confuzie! Ninsoarea de filme din ultima vreme a fost destul de ”bogata”, mai ales daca va plac jocurile de cuvinte de gradinita. In alta ordine de idei, a fost…cod galben la filme (ba dum tss!).

Sa trecem totusi la subiectul articolului, presupunand ca am totusi asa ceva:

The Hobbit: The Desolation of Smaug (2013). Daca prima parte a epopeii lui Jackson m-a cam plictisit, al doilea film despre pitici cu obsesii reuseste sa ridice stacheta. In continuare mi se pare ca neo zeelandezul trage de timp, prelungind inutil povestea lui Tolkien. Diferenta e ca, in The Desolation of Smaug, timpul asta este umplut cu elfi si elfoaice (?) care caftesc diferite chestii, cu paienjeni gigantici si dragoni. Adica, fix cu ce ai vrea sa vezi in 3D, la cinema. Primul Hobbit a preferat sa se axeze pe peisagistica superba a Noii Zeelande, lucru laudabil de altfel, dar nu cand filmul tau dureaza trei ore. Fara sa avanseze prea mult povestea, a doua parte a seriei ne aduce si cateva aparitii episodice cel putin interesante, una dintre ele fiind a actorului Stephen Fry. Cu ocazia asta, as vrea sa mai remarc o data ca Martin Freeman (Bilbo Baggins) e intr-adevar talentat si ca Orlando Bloom (Legolas) imbatraneste vizibil. Aceasta ultima parte a fost destinata cititoarelor de sex feminin: Orlando Bloom si Ryan Gosling dispar, fetelor! Noi ramanem tari ca brazii! Altfel, daca tot v-am plictisit timp de un intreg paragraf, va propun sa ascultati piesa lui Ed Sheeran de pe generic.

Thor: The Dark World (2013). In pepiniera supereroilor Marvel, Thor castiga clar premiul pentru “baieti musculosi si unidimensionali”. In ciuda conflictului interior, Thor a fost mereu un fel de Superman blond, prins intr-o eterna reclama la sampon. Din fericire, asta nu l-a oprit sa fie simpatic nici acum, nici in primul film. In The Dark World, Thor si celelalte zeitati nordice se confrunta cu o rasa straveche de ”dark elves” (serios!), rasa care, in ciuda faptului ca e aproape exterminata, da peste cap intregul Asgard cu o singura nava. Asta ne face sa ne intrebam cum naiba au reusit stramosii lui Thor sa-i invinga in prima faza. In orice caz, daca Natalie Portman si Chris Hemsworth nu ne rezerva suprize, prezenta lui Anthony Hopkins si a lui Rene Russo e in continuare binevenita. La fel ca in primul film, Tom Hiddleston, interpretul lui Loki, fura fara probleme filmul. De altfel, englezul asta este principalul motiv pentru care The Dark World merita vazut. Asta si exploziile in spatiu.

Last Vegas (2013) e un film cu o distributie de zile mari, dar cu un scenariu de duminica dimineata, dupa slujba. Cand ii ai in acelasi loc pe Morgan Freeman, Robert De Niro si Michael Douglas, ai doua variante: fie faci un film genial, fie faci un film foarte prost. Last Vegas a ales calea de mijloc, reusind sa fie neinteresant atat pentru cinefili, cat si pentru amatorii de comedii dubioase. Vazut intr-o companie placuta, ca film de weekend, Last Vegas e relaxant. Daca ai intrat insa cu asteptari in sala de cinema, povestea a patru prieteni septuagenari, reuniti la o petrecere a burlacilor, nu te va misca prea tare. Asta nu pentru ca Last Vegas face ceva gresit, ci pur si simplu pentru ca Last Vegas nu face mare lucru. E ca un Hangover fara intriga. Actorii sunt simpatici, premisa nu e rea, dar scenariul este pur si simplu prea cuminte, cu cele mai bune glume plasate deja in trailer. In alta ordine de idei, Michael Douglas a imbatranit dubios, Kevin Kline e in continuare subapreciat, iar Mary Steenburgen merita sa reapara pe ecrane.

The Hunger Games (2012) & The Hunger Games – Catching Fire (2013). O persoana faină mi-a sugerat ca poate n-ar fi rau sa vad The Hunger Games, daca nu pentru poveste, macar pentru atmosfera. Ce sa vezi? N-a fost rau ca am vazut Hunger Games – Catching Fire, ocazie cu care am ingerat si prima parte. Povestea lui Suzanne Collins nu e nici subtila, nici prea inteligenta, dar e bine scrisa. Intr-un stat distopic numit Panem (referinta la Panem et Circenses), locuitorii instariti ai capitalei tin toate celelalte sectoare sub control prin forta armelor si printr-un show anual similar arenei gladiatorilor. In prima parte a cartii si a filmului omonim, accentul pica pe ”Jocurile Foamei” si pe lupta personajului principal, o victima nevinovata a jocurilor. Ceva mai saraca in “actiune si explozii”, a  doua parte se concentreaza pe context social al actiunii. Cu alte cuvinte, prima parte rezoneaza mai mult cu pustii de 16 ani, pe cand a doua si-ar dori sa prinda publicul adult. In ambele cazuri, executia cinematografica este cel putin satisfacatoare, mai ales la nivel de costume si decoruri. Kitsch-ul futurist este senzational redat, iar personajul lui Lenny Kravitz e unul dintre produsele lui cele mai bune. Pe langa muzicianul devenit actor, i-am remarcat pe Woody Harrelson si Stanley Tucci, ambii in roluri bine scrise. Altfel, Jennifer Lawrence (Katniss) chiar este o actrita foarte expresiva si cu o cariera promitatoare in fata.

Starbuck (2011). O comedie canadiana din 2011 pe care cateva cinematografe de la noi au auds-o acum pe ecran. De ce acum? Pentru ca, in paralel cu ea, am fost loviti si de remake-ul american numit Delivery Man. Da, de teama ca publicul lor n-ar intelege toate subtilitatile unor glume despre masturbare, americanii au refacut un film canadian la 3 ani distanta de original. Din ce am inteles, filmul american e refacut aproape cadru cu cadru, asa ca n-am vazut vreun sens in a-l vedea sau recenza. Vorbit intr-o franceza spoita cu argou britanic, Starbuck spune povestea lui David Wozniak, un fost donator de sperma care afla printr-o eroare ca are nu mai putin de 533 de copii. Daca umorul comediei nu este mereu la inaltime, trebuie sa recunosc ca naturaletea actorilor, in frunte cu Patrick Huard si Antoine Bertrand, salveaza mult din film. Nu stiu cum se descurca Vince Vaughn in varianta americana, dar mie Starbuck mi-a trezit pofta de comedii frantuzesti.

P.S: Cu mai multi ani in urma recomandam Avatar: The Last Airbender  drept unul dintre putinele seriale de animatie cu-adevarat bune ale ultimilor ani.  In caz ca productia canadiana v-a prins, ar merita sa aruncati un ochi si pe continuarea lui spirituala, The Legend of Korra. Un serial impresionant vizual si ceva mai matur, dar nu la fel de original.

17 Comments

  • Legat de Thor, cum i-au invins inainte pe uratii aia? Odin. Just Odin.

    La seria The Hobbit, ai dreptate, mi se pare si mie ca e cam lungita atmosfera. Cred ca ar fi incaput toata povestea in doar 2 parti, cu un ritm un pic mai alert.

    Prima parte din The Hunger Games… nu prea m-a prins. Desi ideea, cum zici si tu, e buna, nu stiu… ceva acolo lipseste. Avand in vedere povestea din film, aproape sigur cartile sunt mult mai bune. Dar cine are timp… 🙂

    Last Vegas, m-as uita probabil datorita actorilor, desi am mai vazut un film cu Robert De Niro, recent, iar varsta lui… ma apuca pe mine melancolia.

    Airbender si Korra le am pe lista de mult timp. Poate reusesc candva sa le urmaresc, faptul ca le-ai laudat adauga un plus pe lista in dreptul lor 🙂

  • Tatal sau bunicul lui Odin, aparent 😛

    Pe De Niro am inceput sa am boala de cand cu dubioseniile alea cu Meet the Fockers, Little Fockers etc.

  • Baiatu de il joaca pe Thor are subtilitatea si sensibilitatea unui topor in menisc, intr-o noapte racoroasa si instelata de vara, la umbra unui tei proaspat inflorit.

    HUnger games merg ambele, asa de liniste si pace

  • Da’ ai vazut ce podoaba capilara are?

  • @animal00: un spirit critic foarte ascutit, observ! 😀 Nea’ Hemsworth inca mai are de invatat ca sa existe cu adevarat si in afara personajului Thor.

    @krossfire: dintre toate, l-am vazut doar pe Smaug. Asa cum Jackson l-a bagat pe Legolas/Bloom in poveste cam de-aiurea, tot asa tu l-ai amintit pe Gosling si ne-ai aruncat dintr-un fantasy inofensiv intr-o realitate necrutatoare, in care oamenii imbatranesc si mor… 😀

    Fata de Last Vegas n-am asteptari prea mari, din motivul pe care l-ai enuntat: intr-o situatie de alb sau negru, Hollywood-ul alege calea de mijloc, un gri deloc spectaculos.

  • Era sa uit urarea regulamentara pentru Sarbatori cat mai reusite! 😀

  • Sa nu uit raspunsul regulamentar: Sarbatori cat mai Faine!

  • Ascult piesa lui Ed Sheeran de 2 zile pe repeat. Am memorat-o toata si-am mai daruit obsesia mea si altora. Absolut superba. Intotdeauna mi-a placut muzica alesa de Peter Jackson & oamenii lui dar asta e cum s-ar spune: a big step above.

  • Sincer, mi-a placut mai mult ca atmosfera piesa din primul, “Far Over The Misty Mountains’ Cold”, dar parca aducerea unui artist pop-rock intr-un context nefamiliar are mai mult impact. Ed Sheeran are oricum o voce foarte “emo”, dar in sensul bun al cuvantului (se vede bine pe finalul lui Drunk si Small Bump).

  • La The Hobbit o fi lungita atmosfera dar mie mi-a placut 😛 (vorbeste copilul din mine) si Thor mi-a placut chiar daca si astia trag de subiect.

    In alte ordine de idei iti doresc:
    Sanatate, bucurii, si multe cadouri sub brad.

    Craciun Fericit!!

  • Pai si mie mi-au placut, dar nu pentru asa zisele lor “puncte tari”, ci tocmai, vorba ta, pentru “pofta de copilarie”.

    Sarbatori frumoase!

  • “Oricum, cu toate minusurile ei, ediţia RAO International are avantajul că oferă cititorului român o primă traducere a aventurilor de pe Pământul de Mijloc. Cel interesat poate găsi cu uşurinţă textele originale pe internet şi face corecţiile necesare. Aici puteţi găsi şi un sit românesc, ţinut de unul Zaibăr (pe listele de chat veţi găsi nume mult mai ciudate decât al acestui fan tolkienean), care oferă „The Hobbit” şi „The Lord of the Rings” în format Acrobat Reader (calitatea reproducerii este excepţională, însă mărimea fişierelor poate fi prohibitivă pentru internauţii dial-up care folosesc serviciile Romtelecom).

    Altminteri, eroica noastră critică literară, care citeşte doar prefeţele din cărţile membrilor Academiei şi Plaiul cu boi, nu s-a implicat încă în luptele duse de confraţii lor anglo-saxoni. Căutând pe internet, am fost uimit să descopăr că articolele despre „Stăpânul inelelor” prezente pe web se referă doar la filmele lui Peter Jackson, regizor care, dacă în „Frăţia inelului” a manifestat o oarecare supunere şi adoraţie faţă de opera lui Tolkien, în „Cele două turnuri” s-a îndepărtat adesea de la litera scrisă (ba chiar, se zice, l-a făcut pe Smeagol să semene cu George W. Bush). Aşa se face că o operă care se situează (ca număr de exemplare vândute) imediat după Biblie, rămâne în continuare o necunoscută pentru tinerii cititori români. Preţul prohibitiv, atât al ediţiei copertate cât şi al celei broşate, a făcut ca „Stăpânul inelelor” să nu intre decât în marile biblioteci şi într-un număr de exemplare nesemnificativ. Grosul tirajului a fost cumpărat, precum a plănuit şi editura, de cei puşi în mişcare de campania publicitară de lansare a filmului, promoţie gălăgioasă care i-a deranjat şi i-a îndepărtat pe literaţii „cu pretenţii”

    Citat de aici: http://www.srsff.ro/2013/12/hobitii-in-tara-lui-ceausescu/ – data publicării februarie 2003.

    Sună bizar. Faptul că sună bizar e de bine. Înseamnă că în numai 10 ani România s-a schimbat atât de mult încât nici măcar limba vorbită acum 10 ani nu mai e de înţeles azi. Dial-up? Dial-up atât de prost încât e o muncă de Hercule să iei un PDF!? Faptul că atunci când vrei să citeşti ceva trebuie mai întâi să îşi dea cu părerea despre el “un literat cu pretenţii”? Ca răposatul Pruteanu?… 🙂

    Ediţia RAO era moft. De fapt, ca să înţelegi cu adevărat poveştile lui Tolkien trebuie să le citeşti în engleza originală şi să te mai ajuţi şi cu Encyclopedia of Arda. “Le-am citit” e puţin spus, a fi tolkienist nu e o preocupare de câteva zile, ci un mod de viaţă. Aşa cum unii sunt comunişti, socialişti, fascişti, liberali sau ţărănişti, alţii sunt tolkienişti. Vorbesc Quenya şi Sindarin aşa cum băetzaşii dă CriticAtac.ro citează în franceză.

  • Eu imi tot zic ca o sa citesc totul cap-coada in engleza (The Hobbit, Lord of the Rings, Silmarillion & other stories). Am facut prostia sa citesc o editie mai veche in romana cu traduceri facute dupa imaginatia traducatorului, imaginatie incomparabil mai limitata decat a autorului.

  • Păi dacă iei ediţiile în română, felul în care gândesc traducătorii noştri sună cam a “imaginaţie cu voie de la Partid”.

  • Uite ca nici nu m-am gandit ca editiile respective fusesera adaptate la scurta vreme dupa Revolutie.

  • Un român ceva mai destupat la minte fiidcă trăieşte la Bruxelles a zis de curând cam aşa: “ştiţi de ce Eurovision e un kitsch? E făcut să fie urmărit de sute de milioane de oameni, pe toată planeta, inclusiv în ţări care nu participă. Ceea ce îi fascinează pe aceştia este caracterul ritualic al evenimentului, felul în care el e asociat cu stilul estetic clasic, festiv, al televiziunii tradiţionale: paietele, luminile pâlpâitoare şi discursurile solemne şi emoţionante. În culturile tradiţionale, cum ar fi în lumea musulmană, televiziunea funcţionează încă în acest mod.”

    În culturile tradiţionale. Cairo-ul musulman, sau oraşul muncitoresc din Valea Jiului sau judeţul Bacău.

    X-netul meu dial-up din 2003 şi autoritatea morală a literatului cu pretenţii Pruteanu din acelaşi 2003 sunt demodate, arhaice, deşi n-au trecut nici 12 ani. În Bucureşti.

    Dar pentru unii mai tradiţionalişti, altfel stau lucrurile cu autoritatea morală şi cu low-techul.

    Pentru ei, “televiziunea de azi e o mizerie degradantă” poate să aibă legătură şi cu faptul că ei nu văd o televiziune adevărată acolo unde nu sunt decorurile sclipicioase copiate după Vestul anilor ’60 şi unde nu e Ursulescu îmbrăcat în smoking.

    Un anume lătrău modern de Antene ştie mult mai bine decât noi de ce se îmbracă de la Gherasos 😛

  • Intr-adevar, in cazul Eurovisionului si a altor spectacole de masa (online sau la TV), desfasurarea de forte conteaza mai mult decat steagul sub care lupta armata (valabil si pentru ultimul tau exemplu, cat si pentru toate “talk show”-urile romanesti).

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.