The Power of Storytelling 2018

The Power of Storytelling 2018

Dat fiind răspunsul „absolut copleșitor” la cronica pentru Unfinished, am decis să vă mai livrez un material din același aluat, proaspăt scos din cuptor…

The Power of Storytelling e o conferință care se ține deja de opt ani de zile, organizată fiind de oamenii din spatele Decât o Revistă, singura publicație românească ale cărei pagini respiră narațiune și printre singurele ale cărei pagini încă se tipăresc. Ediția 2018 s-a axat pe tema rescrierii (ReWrite) – prin urmare, atât discursurile invitaților cât și instalațiile artistice din spațiul de conferință au insistat pe rescrierea propriei narațiuni, dar și a poveștilor ce ne salută întâmplător existența.

Participarea la evenimentul ăsta e o mai veche fixație de-ale mele, în mare și pentru că se adresează în principal scriitorilor, jurnaliștilor și oamenilor de marketing. Din păcate sau din fericire, în 2017, un alt an în care am avut bilet, am fost puțin ocupat cu rescrierea propriei povești. 2018 pare să fi fost însă anul festivalurilor axate pe arta cuvântului, gratuitul dar selectivul Unfinished luptându-se cu mai cunoscutul Power of Storytelling.

Aș putea insista pe detalii tehnice, de la kitul de festival (foarte fain), până la instalațiile artistice care au decorat mezaninul Radisson Blu timp de două zile (12 și 13 noiembrie). Totuși, am senzația că dacă va citi cineva articolul ăsta, nu o va face pentru a afla care dintre prăjiturile de la desert au avut cea mai multă ciocolată (indiciu: în mod surprinzător, erau fix ălea făcute integral din ciocolată).

Să trecem deci la vorbitori, ca doar de-aia am ocupat peste 500 de scaune în weekend…

Ziua 1

Jonah Sachs e un fost director de creație și proprietar de agenție care pare să fi înțeles foarte bine evoluția profesională și personală a creativilor, dar și câteva dintre lucrurile care pot înfunda sau alimenta gândirea creativă. Discursul lui a abordat teme precum anxietatea, explorarea (ca opus al asumării expertizei) și frica. Ceva de furat din prezentarea lui, deși sunt sigur că ați mai auzit de zeci de ori îndemnul: când e vorba de creativitate, nu te înconjura (doar) cu oameni care îți împărășesc valorile!

Sachs și-a lasat în România și ultima carte, „Unsafe Thinking”, așa că, înainte de o sesiune prelungită de autografe, am putut discuta cu el minute bune, cerând și câteva sfaturi despre promovarea și lansarea unor idei în spațiul public. De altfel, aici ar fi de pus o bilă albă pentru Power of Storytelling: niciun vorbitor de la eveniment nu a avut sesiune de întrebări, dar toți au umblat în public până la finalul zilei și au răspuns tuturor celor care i-au abordat.

Jennifer Brandel e promotoarea unui nou tip de jurnalism, unul care-și bazează toate insight-urile pe întrebări venite de la public (jurnalism pentru public și alături de public). În viziunea scriitoarei, jurnalismul care acționează ca o oglindă a comunității nu e doar mai profitabil (în comparație cu agregarea de știri), ci și mult mai stabil în timp. N-o să insist asupra exemplelor date sau asupra metodologiei AVI (Ascultă – Vezi – ai Încredere) aplicată de ea pe platforma Hearken, ci o să las doar o replică simpatică din discursul ei: Curiozitatea e una din puținele resurse cu-adevărat regenerabile.

Anne Hull a vorbit mult despre jurnalism ca „pur accident” și despre principiul neimplicării, prezentându-și și câteva dintre reportajele mai spectaculoase de la The Washington Post. Din păcate, a pierdut cam jumătate de public atunci când a povestit cum a refuzat să ducă un copil bolnav dintr-o familie săracă la spital, de teamă să nu i se schimbe povestea prin implicarea în ea.

Andy Mills e un producător de materiale audio la New York Times a cărui livrare carismatică și emoțională a prins publicul, deși prezentarea în sine a constat în principal din fragmente ale unuia dintre podcast-urile lui (Caliphate). Din fericire, exemplul lui a fost unul suficient de interesant încât să-i sublinieze ideile. Povestea unui dentist canadian devenit luptător Isis a arătat cât de ușor te poți transforma dintr-un erou într-un „bau-bau” și cât de ușor poți cădea în plasa unor oameni cu-adevărat malefici, chiar dacă tu nu ești unul. Andy a insistat pe curiozitate ca antidot pentru bigotism și, vorbind despre educația religioasă din tinerețe, ne-a lăsat cu impresia că, deși nu suntem niciodată pregătiți pentru asta, în viață e mereu în regulă să te răzgândești.

Elspeth Reeve e o jurnalistă cunoscută a VICE USA, ale cărei reportaje despre extrema dreaptă și despre incidentul din Charlottesville au fost difuzate pe HBO și au fost nominalizate pentru multiple premii. Norocoasa posesoare unei frumuseți autentice (dar extraterestre, în același timp), Ellie Reeve a vorbit despre situațiile în care s-a aruncat cu bună știință, dar și despre ignoranța societății față de bolile mentale și despre modul în care cele din urmă pot da naștere unor fenomene precum „alt-right” sau „incel”. De altfel, filmulețele prezentate și artefactele subculturilor de gen ne-au lăsat cocoțați în leagănul ăla online care pendulează mereu între „ha, ha” și „la dracu’”.

Poza e de la prezentarea altei invitate, dar se potrivea.

Pe Ellie Reeve am abordat-o vreun sfert de oră și după conferință, în mare pentru că voiam să o întreb despre un alt reportaj al ei (cel cu Richard Spencer), dar și despre carisma unor lideri de extremă dreaptă. Bine, și pentru că era drăgută! Am rămas plăcut surprins de colecția de informații pe care o avea despre mișcare și am ajuns cumva la o discuție despre influența (efectul de halou) pe care o exercită niște lideri precum Corneliu Zelea Codreanu, devenit în ultimii ani un idol pentru dreapta fascistă din SUA.

Nina Berman ne-a prezentat probabil cel mai îndelungat proiect al ei ca fotograf profesionist și anume urmărirea unui om al străzii din Marea Britanie, o fetiță pe nume Cathy Wish. Respectiva, victimă a nenumărate abuzuri, a ajuns până la urmă să-i fie prietenă fotografei și chiar coautoare a unei cărți. Chiar dacă Nina Berman ar mai fi avut puțin de lucrat la carismă, din prezentarea ei s-a desprins destul de clar ideea că în ziua de azi nu mai poți „asista” pur și simplu la ce se întâmplă, ca jurnalist sau ca artist (se aude, doamna Anne Hull?). Da, chiar și dacă uneori atitudinea asta e considerată „neprofesionistă”!

Vlad Mixich e mai cunoscut în România pentru rolul pe care l-a avut în cadrul Hotnews, decât pentru expertiza lui în probleme de sănătate publică, expertiză pe care de altfel a și afișat-o în timpul guvernului tehnocrat. Venit temporar în România (pe moment studiază în SUA), Vlad a insistat pe modul în care creierul se înșală și ne înșală când vine vorba de adevăr, dar și despre epidemia de dezinformare din România, o țară care are cele mai multe victime ale nevaccinării din regiune. Sunt probleme pe care le-am adus la rândul meu în discuție, dar pe care vorbitorul le-a adus sintetic și direct pe scenă. Din păcate pentru impactul prezentării, discursul lui Vlad se voia unul interactiv, însă tehnologia pe care niște prieteni i-o puseseră la dispoziție n-a fost tocmai la înălțime. Din fericire, publicul a rămas cu ideea principală: adevărul nu e ceva care ne vine natural!

The Other Side of Everything a fost lungmetrajul sârbesc a cărui proiecție a încheiat ziua și pe a cărui autoare am cunoscut-o în cea de-a doua zi. Filmul, jumătate documentar, jumătate colecție de cadre lungi în stil Mungiu (dar care aici parcă se potriveau ceva mai bine), urmărește povestea unei uși. O ușă care a fost închisă odată cu venirea lui Tito la cârma Iugoslaviei și odată cu separarea apartamentelor de „chiaburi” în case pentru cei mulți. Proprietara apartamentului, mama regizoarei și o cunoscută luptătoare politică din Serbia, ajunge să deschidă ușa după câteva decenii, când din Iugoslavia mai rămăsese doar o amintire pe care cărțile de istorie o povesteau mereu diferit.

Ziua 2

Dacă prima zi a început cu proiecția unui trailer și desenarea colegilor de rând, a doua zi a debutat cu același trailer și cu desenarea animalului preferat al celor din jur. Cu alte cuvinte, dacă prima dată am desenat un cerc și două linii, acum am desenat un dinozaur pe post de focă.

Stilul meu e unul profund fotorealist.

Murray Nossel e un psiholog și „naratolog” ale cărui sfaturi și-au făcut loc în multe domenii, de la copywriting la tratamentul depresiei. Prezentarea lui, una dintre cele mai lungi de altfel, a debutat cu o emoționantă poveste personală (una care a implicat relații imposibile, boli, suferință, dar și multe sclipiri de speranță) și a continuat cu o discuție pe tema narațiunii etniei rome, una care a fost susținută chiar de reprezentanții ei, din România, Macedonia sau SUA. Tehnica lui Murray a avut multe puncte interesante (precum ideea de „fantomă a unei povești” sau discuția despre cum ascultarea activă modifică povestea), dar și câteva părți inflexibile. Limitările ultimelor s-au văzut destul de bine în poveștile spuse de invitații lui, povești montate tot de către Nossel.

Mila Turajlic, autoarea filmului din ziua 1, ne-a făcut o favoare și nu a insistat pe respectiva creație, preferând să sublinieze diferența dintre amintiri și adevăr, dintre a rescrie și a șterge și despre importanța păstrării unei „moșteniri”. A ilustrat totul cu pasaje dintr-un alt film, Cinema Kumunisto, unul care spune povestea celei mai mari case de producție din fosta Iugoslavie, o poveste foarte similară cu cele românești (la fel cum și Belgradul pare a fi un București mai încăpățânat). Autoarea a vorbit și despre revoluții și modul în care nimeni nu le poate anticipa consecințele, dar și despre necesitatea păstrării unei „arhive”, chiar dacă ea păzește tot amintiri, nu adevăruri. Concluzia ei, văzută și în filmul proiectat în prima zi: Iugoslavia a fost o poveste frumoasă care s-a încheiat când i-a murit regizorul.

Diana Markosian e un fotograf foarte talentat al grupului Magnum și sunt convins că asta s-a văzut mai bine la workshop-ul ei, atelier la care mai mulți membrii ai publicului au participat. Pe de altă parte, prezentarea ei a fost mai puțin despre fotografie, cât despre încercarea de a-și găsi tatăl și trecutul… iar povestea i-a bătut cu mult orice telenovelă. Sătulă de Rusia post-sovietică, mama Dianei a decis să devină „mireasă de închiriat” (mail-order bride) pentru un bărbat din Santa Barbara. De ce din Santa Barbara? Pentru că atât ea, cât și soțul ei se uitau în fiecare seară la serialul cu același nume. Găsind un american de 60 de ani dornic să o primească, mama Dianei a plecat cu doi copii mici în SUA, fără a-și anunța soțul, rămas traumatizat după eveniment (deși după un timp a reușit să se recăsătorească) și fără a avea efectiv un plan, în afară de evadarea dintr-un mediu care ar fi distrus viitorul copiilor ei. Povestea fotografei armene a prezentat atâtea nuanțe ale sacrificiului, încât nu a mai fost nevoie de alte comentarii.

Zuzanna Ziomecka îmi atrăsese inițial atenția într-un mod nu tocmai plăcut, descrierea ei subliniind înființarea unui site cu știri „scrie de femei, pentru femei”. Sincer, mă așteptam la un discurs feminist despre numărul mic de femei din media sau alte probleme (uneori reale, alteori exagerate), discurs pe care îl mai auzisem în multiple alte contexte. Din fericire, Zusanna a fost nu doar carismatică, ci a reușit să-și pună munca într-un context care ar fi meritat o discuție mai largă. Faptul că nu suntem în stare să procesăm mare lucru din informația din jur nu e o noutate pentru nimeni și nici faptul că informația pe care înainte o procesam într-o viață, acum se aglomerează într-o lună nu ne mai surprinde. Ce a fost însă interesant a fost demonstrația că multe dintre stereotipurile (și „bias”-urile actuale) ar putea fi depășite prin multiplicarea și diversificarea surselor de informație. Era deci un îndemn la diversitate informațională, nu la discriminare pozitivă (autoarea făcând și niște glume în direcția „mansplaining”-ului și „womansplaining”-ului). Pe lângă asta, jurnalista ne-a prins și cu referințele la Hieronymus Bosch.

Anna Rosling Rönnlund este una din fondatoarele Gapminder și unul din coautorii lucrării „Factfulness”, lucrare pe care am și agățat-o la eveniment. Folosindu-se de câteva sondaje din diferite medii (de la cel al conferinței până la cel al marilor bănci) prezentatoarea a reușit să demonstreze cât de mult poate schimba statutul social percepția față de „marile probleme ale umanității” și cât de puține șanse avem în a le aproxima corect pe ultimele. Totul, în comparație cu… niște cimpanzei (care ar fi ales aleatoriu răspunsurile). Ni s-a spus din nou că știrile nu sunt o sursă bună pentru a ne forma o idee despre ce vrea și ce știe „majoritatea”. Cu alte cuvinte, „învingerea cimpanzeului” înseamnă învingerea propriilor mecanisme interne care ne spun zilnic să nu ne forțăm… că doar avem dreptate, nu?

Brian Reed trebuia să fie pentru mulți atracția serii. Autorul și co-producătorul unor podcast-uri fantastic de populare precum This American Life sau S-Town, Reed ar fi putut să ne spună câteva lucruri despre tehnica lui narativă, despre ce înseamnă să produci un podcast care are peste 90 de milioane de download-uri, dar și despre eșec, noroc și promovare. Omul a atins o parte din subiectele ăstea, vorbind despre efortul ascultătorului, despre intrigi descriptive, despre povești extraordinare (comparate cu poveștile „bune” și atât), dar și despre urmărirea unor linii narative. A ilustrat totul cu bucăți din „S-Town”, un podcast care surprinde povestea extraordinară a unuia dintre ascultătorii lui. Din păcate, Brian a mizat prea mult pe calitatea materialului, și după o oră și ceva de vorbit, au rămas mai puțin de câteva minute de informații cu adevărat relevante.

The Power of Storytelling

În pauzele evenimentului am avut timp să schimb câteva opinii cu câțiva oameni faini, să-mi stresez colegele (faine de facto) și pe prietenul care mă însoțea, dar am avut și câteva conversații absolut fascinante cu o scenaristă australiană pasionată de cultura română. În plus, mi-am amintit și de unde-l cunoșteam pe Cristian Lupșa, „șeful” DoR. Cu ani în urmă, pe când tocmai îmi încheiam junioratul, Decât o Revistă mi-a dat ocazia să îmi aduc la viață una dintre cele mai simpatice execuții din cariera publicitară de până atunci.

Drept concluzie, îmi e greu să compar cele două festivaluri care au dominat ultima lună. Dacă Unfinished a fost gratuit și cu 2-3 vorbitori mai vizibili, The Power of Storytelling a mers pe sistemul clasic, însă a umplut până la refuz timpul alocat cu prezentări și proiecții (deși invitații poate că nu aveau vizibilitatea lui Esther Perel, de exemplu). Unfinished a mizat mult pe explorarea spațiului și pe întrebări organizate, pe când PoS a permis o abordare mult mai personală a invitaților. Cele 2000+ de persoane de la Unfinished au acoperit vizibil mai multe domenii de activitate, însă cei 500+ de oameni „ai cuvântului” de la The Power of Storytelling au interacționat constant.

Sincer, fiind într-o fază în care îmi tratez nesiguranța printr-o ciudată practică a umilinței (nu una religioasă, pentru că n-am astfel de afinități, ci una față de cei care fac și sunt mai mult) pot spune că orice festival de genul ăsta e binevenit. De altfel, multitudinea de evenimente axate pe tehnologie care s-au alăturat deja bătrânului iCEEfest ne arată că România se deschide totuși spre oameni care au ceva de spus, nu doar spre bătrânii vânzători de iluzii care vorbesc mereu… fie că sunt sau nu invitați să o facă.

P.S: Nu știu de ce aveam senzația că voi face o glumă cu The Power of Story-yelling sau cu The Power of Story-selling și nu știu de ce aveam senzația că jocurile ăstea de cuvinte sunt simpatice. Aia e, poate la anu’!

2 COMMENTS

  • Vlad Mixich este, mai ales, un autor cu un condei fantasic – iti recomand cartea lui “Fanaticii – Portretele a zece oameni cu vocatie” – o lectura mai mult decat de agradabila. O lectie despre cum se scriu portrete, dupa parerea mea.

  • Ca jurnalist clar a fost o voce recognoscibilă. Și el și Andrei Crăciun, că se afirmaseră cam în aceeași perioadă 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire

Un simplu haiduc al cuvintelor.

Related Posts