Articolul asta e destul de vechi si a fost publicat initial intr-o revista, pe post de continuare la vechiul şi apreciatul articol  Dacii si Romanii. L-am modificat putin, pentru pofta cititorilor.

De la roboței din cartoane de Kent până la praștii improvizate, copilaria ante și post decembristă pare capsată în simboluri clișeu. Astfel de totemuri, mai mult simboluri și mai puțin clişee, sunt și cutiile de carton albastru care, pline de praf, zăceau obligatoriu pe raftul oricărui puștan. În Ţara lui Piticot, Nu te supăra frate, Bunul Gospodar, Ţintar, Table şi nelipsitul Dacii si Romanii erau starurile zilei.

Cu mai bine de 15 ani in urma, obisnuiam sa vad eternele cutii parcate in geamul librariilor ca pe o bucaţică neinteresantă de mobilier urban.  Spun eternele pentru că, după 90’, librăriile se chinuiau să scape de ele și aproape nimeni nu le mai dorea împrăștiate pe covor. Spun eternele pentru că, acum, un joc precum Animale din Continente este o piesă de colecţie, iar puţinii amatori rămași au făcut din pasiunea lor un titlu de onoare.

Pentru un puști avid de cadouri, faptul că într-o cutie imensă găseai o tablă de joc cu două forturi în relief și 12 soldăței era o reală dezamăgire. Unde mai pui că soldațeii erau destul de fragili și îți era greu să încingi un război mai serios cu ei. Pentru un puști proaspăt intrat în lumea ‘post-comunistă’, joculețul ăsta nu însemna mare lucru, era doar o jucărie de decor. Acelaşi drum l-a avut şi bătrânul Piticot, joc în care invitam orice adult îndeajuns de nesăbuit să treacă pragul camerei mele. Frica de a “cădea în prăpastie” a fost înlocuita de preferinţa pentru jocuri video şi de dezamăgirea că ”americanii au alte jocuri” (urmăream fascinat un serial în care personajele jucau Dungeons & Dragons).

Când am crescut ceva mai mare, începusem să-mi proiectez şi confecţionez propriile jocuri, unele cu reguli la fel de complexe ca un joc pe calculator. Le jucam odată sau de două ori cu ai mei colegi de bloc şi le puneam la prăfuit. Unele ajungeau la ediţia a doua sau a treia. Petreceam mai mult timp scriind cărticele de joc decât jucând efectiv. Dezvoltasem şi propriul sistem de confruntări, într-o epocă în care nu auzisem de Coloniştii din Catan. Undeva, acasă, există o plasă cu pioni improvizaţi, cu manuale, cărţi şi table de joc colorate pe carton. Chiar şi aşa, nimic nu se compară cu primul tur al tablei de Piticot de la patru ani, sau cu modul ilar în care trişam la Nu Te Supăra Frate.

Pentru adultul bombardat cu mirajul tehnologiei, forturile de carton și soldații din plastic sunt acum mai reali ca niciodată.  Arunc din când în când o privire la propriul set de Dacii și Romanii, încă intact. Acum văd același lucru cu restul colegilor de generație, o generație încă tânără de altfel. Văd o bucățică de trecut, o feliuță de creație autentică. Văd cum într-o cutie albastră și prăfuită încape o copilărie…

P.S: Articolul e usor melodramatic pentru ca nu a fost gandit pentru blog. Oricum, pe moment sunt ocupat cu lucrul la o descoperire milenara. Peste 95% din prenumele de femei din Romania se termina in vocala A. Desigur, asta nu-i o noutate! Nu-i asa AndreeA, AnA, AlinA, AncA, AlexandrA, AdinA, AmaliaA, DianA, DanA, RalucA, NicoletA, MonicA, DorinA, IonelA, OanA, AdinA, IrinA, MihaelA, IoanA si alte minunate femei? Descoperirea e ca eu, VlaD si amici precum BogdaN, SilviU, DragoS, AndreI, MirceA sau VasilE , alaturi de restul rasei masculine ne simtim…ca biste bosi!