Într-un an în care munca, pauzele și vacanțele s-au petrecut deseori pe același scaun, „lumina Sărbătorilor” n-a fost pentru mulți o prioritate.

Cu toate astea, e greu să nu apreciezi eforturile tuturor de a lua o pauză de la știrile cu mutații și vaccinuri și de a încerca să-și smulgă un strop de liniște. Cu atât mai mult cu cât anul 2020 a fost unul al naibii de gălăgios.

Ca în fiecare an, eroii necântați ai Sărbătorilor au rămas părinții. Unii și-au suflecat economiile pentru a pune sub brad cadourile dorite sau măcar necesare victimelor școlii online. Alții s-au pregătit de săptămâni bune pentru odraselele adulte, venite de prin alte orașe sau țări. Totul într-o perioadă în care călătoriile și cumpărăturile au stat sub semnul măștii și dezinfectantului. Oricum ar fi, părinții au muncit din greu în perioada asta (mamele ceva mai mult, că suntem totuși în România).

Cumva, părinții au fost mereu paznicii Crăciunului. Că era vorba despre Moș Crăciun, care în copilărie era subiect de dezbatere sau doar de acel difuz „spirit al Sărbătorilor”, cineva trebuia să gătească, să aranjeze bradul și să pună cadourile sub el. Uneori cu mari sacrificii financiare. Dar efortul cel mai mare pentru părinți, cel puțin în copilărie, era să păstreze magia. Cei mici trebuiau să creadă în ceva, indiferent dacă mitul bărbosului în roșu rezista sau nu.

De altfel, trebuie să recunosc, că în cazul meu, magia a ținut o vreme. Nu pentru că eram neapărat un mare fan al Moșului, ci pentru că-mi plăcea să cred în tot felul de minuni de buzunar. Da, știu, sună cumva pentru un individ auto-intitulat rațional și agnostic, dar adevărul e că, în copilărie, eu eram primul care lua apărarea personajelor imaginare. De-asta cred că cel mai tare mă enervau atunci, cum mă enervează și acum, oamenii care insistau că „Moș Crăciun sunt părinții!”. Da, prietene, știam, dar nici ei și nici alții nu voiau ca tu să știi…

Îmi amintesc și acum de Adiță, un puști pistruiat și cu ochelari care la grădiniță insista să spună tuturor că nici Moș Crăciun, nici Iepurașul și nici alte simboluri nu însemnau nimic. Asta pe la vreo 5-6 ani, când mulți copii încă mai cred. Faptul că unii puști se supărau și izbucneau în plâns îi dădeau omului satisfacția că a „spus ceva mare”.

Recunosc, aș vrea să-l întâlnesc acum. L-a ajutat cu ceva că n-a mai crezut în Moș Crăciun încă vreo câțiva ani? A devenit mai inteligent pentru că au rupt mirajul copilăriei pentru el și pentru alții? Cum e lumea acum, când ai da orice pentru un strop de magie? Mai bună?

Nu de alta, dar cu fiecare an, viața devine mai „serioasă” și, inițial insesizabil, apoi inevitabil mai tristă. Crăciunul e mai puțin Crăciun nu pentru că nu mai e ca pe vremuri, ci pentru că tu nu mai ești ca pe vremuri. Iar dorința unora de a trage cât mai repede cortina peste singura ta perioadă de libertate mi se pare tristă. De-asta oamenii ca Adiță ajung conspiraționiști care nu cred în nimic, nici măcar în bun simț.

Încă din copilărie, când trebuia să existe un Moș Crăciun, cei din spatele lui se chinuiau să-l țină în viață. Și atunci, noi de ce să nu facem efortul să credem în el? Sunt convins că mulți dintre copiii de-atunci au aceeași dilemă acum, din postura de părinți și, inevitabil de Moș Crăciuni. Și sunt convins că mulți au ajuns la aceleași concluzii.

Dacă cei mici încă mai cred în Moș Crăciun, lăsați-i să o facă. Dacă nu mai cred, lăsați-i să creadă în magia sărbătorilor, orice magie ar fi aia. Dacă sunteți în postura copilului, indiferent de vârstă, dedicați-vă Sărbătorile celor care le fac posibile. Chiar dacă nu vă stă în caracter, înghesuiți și puțină magie printre sarmale și cozonaci. Tot e mai bine decât să vă petreceți și Crăciunul ăsta cu… treburi de oameni mari.

P.S: Nu vă ceartă nimeni însă dacă-i scutiți totuși de colinde. Sursa imaginii.