Meșterul meu

Cum țevile bucureștene m-au forțat să chem din nou un instalator, am decis să profit de ocazie pentru a rediscuta o problemă mai veche.

Cu un an în urmă afirmam că, deși nimeni nu are un reprezentant politic „al lui”, un profesor model sau un doctor favorit, toți ținem cu dinții de mecanicii, zidarii, electricienii și instalatorii noștri. Nu ne pasă cine ne reprezintă în Parlament și nici cum îl cheamă pe profu’ de istorie al celui mic. Însă când vine vorba de reparat o țeavă, numărul magicianului care rezolvă problema devine un bun de preț. Ăla e „meșterul” tău.

De fapt, dacă întrebi chiar acum oamenii pe cine au votat duminică și ce program are, n-ar ști să-ți spună. Dar toți știm un tip care nu ia mult pe manopera. Mai țineți minte cum toți tinichegii și sudorii de după Revoluție se adresau unul altuia doar cu „maestre, profesore și doctore”? Dacă pe-atunci intelectualitatea era deranjată, acum cred că oamenii și-au dobândit pe deplin dreptul ăsta, având în vedere poziția lor socială și financiară.

Dar nu vreau să mă vait despre cum aveam alte valori înainte, pentru că n-aveam. Am spus însă la început că vreau să „rediscut” problema. De ce? Pentru că la prima încercare de a o pune pe tapet, mai toate explicațiile amicilor mei s-au învârtit asupra a două mari cauze. Prima ar fi că ne-au plecat meseriașii autentici și că alții nu mai apar, iar a doua că românii au setul de valori complet dat peste cap.

Ambele sunt corecte, dar nu și suficiente. Prima e evidentă, mai ales când ai nevoie de oameni „care se pricep” și trebuie să apelezi la aplicații sau prieteni ai unor prieteni. Râdem, glumim, dar Times New Roman a zis-o mai bine: „avem un instalator la 400 de DJ și fotografi” (și la vreo 1000 de influenceri, aș zice). Dacă ai nevoie de un croitor, de un tâmplar sau de un restaurator de mobilă, ar fi bine să-ți faci rezervare.

Sistemul actual de educație aruncă elevi mediocri în facultăți inutile și îți spune că e cumva „rușinos” să știi să schimbi o siguranță. Asta deși țări precum Germania vorbesc cu mândrie despre sistemul lor dual de școli profesionale. Prin urmare, cei rămași în astfel de profesii, eficienți sau nu prea, au destule opțiuni și deci și putere asupra pieței. De-aia, când vorbești la o cafea cu meșterul care tocmai ți-a reparat țevile, constați că face pe lună cât un middle manager de corporație. Problema lipsei de personal este deci una reală. Problema valorilor este însă puțin mai complicată.

Da, România plutește într-o stare de anomie și da, media promovează tot felul de indivizi irelevanți, dar oare doar de-asta avem toți un meșter, dar nu și un consilier sau polițist favorit? Educația e la pământ, dar oare numai de-aia mulți oameni n-au un doctor în agenda telefonică? Ăsta e clar un motiv, dar nu explică pe deplin de ce profesorii, doctorii, polițiștii, politicienii și multe alte categorii nu au câștigat o poziție mai înaltă în mentalul colectiv. Să nu uităm că, exceptând politicienii, majoritatea categoriilor sociale se bucură de un total alt statut în afara țării.

Aș spune că vinovate sunt două fenomene. Primul ar fi că, pe lângă cele înșirate mai sus, noi avem tendința de a crede că există scurtături pentru orice. Sau, după cum îmi spunea cineva la un articol precedent: bandă adezivă, sârmă, ipsos și Youtube și ai rezolvat. Până la urmă, ce mare lucru face ăla și nu poți tu, nu-i așa? Totuși, chiar dacă toți am schimbat un bec și lipit o țeavă, foarte puțini am predat fizică sau vindecat gastrite. Cumva însă, lumea se simte datoare să încerce, indiferent de cât mult le-ar depăși calificarea. 

Te doare burta de o lună? Bagă niște ceai de mentă și pâine prăjită, de ce să mai mergi la medic? Ăla mic dă semne de dislexie? Nu-l duce la psiholog și nici nu-i angaja tutore. Pedepsește-l să citească, doar tu așa ai învățat! Reclamație la poliție? Lasă băi, că știu eu un băiat care vorbește cu ăia! Poate de-asta românii ajung la specialist, fie ei meșteri sau doctori, doar când problema a devenit imposibil de ignorat. Marea diferență e că atunci când o dai în bară cu bricolajul, efectele sunt imediate, dar foarte rar dramatice. Când ai senzația că te poți substitui unui doctor sau profesor, efectele nu se văd pe loc, dar pot dura o viață. 

Un al doilea motiv pentru care meseriile amintite sunt privite cu neîncredere e că majoritatea sunt profesii din sfera publică. De la stat, iar Statul român nu se grăbește. Refuzăm să ne pese de politicieni pentru că nici ei nu se grăbesc să-și îndeplinească promisiunile. N-avem prea mulți profesori favoriți (și ei sunt considerați în media excepții), pentru că nu se grăbesc să se adapteze la timpuri. N-avem un „polițist” favorit, pentru că, atunci când e chemat, ajunge după trei ore (fie că e sau nu vina lui).

Sigur, o bună parte din oamenii ăștia sunt absolut competenți, iar în cazul medicilor, vina nu e neapărat a lor (cum spuneam, medici de la Stat mi-au salvat viața), ci a sistemului în care lucrează. Un sistem care-i transformă involuntar în eroi și care ține pacienții cu orele pe la uși până când tanti Mariana îți bate adresa la tastatură. Dar, chiar și așa, imaginea e aceeași: a unei soluții lente, scumpe și nu tocmai eficiente. 

Practic, ce încerc să spun este că atașamentul nostru față de jonglerii cu cheia franceză nu e doar vina exodului românesc. Și nici a presupusei noastre lipse de valori. E un cumul de factori care a izolat anumite categorii sociale și ne-a făcut să credem că rolul lor e mai puțin relevant sau urgent. Practic, cauza pentru care un băiat cu bormașina e mai căutat decât unul cu șase ani de facultate și șase de rezidențiat e că primul e mai ușor de asociat cu o situație cauză-efect și cu o soluție concretă. Ai un instalator în agenda telefonică pentru că „nu știi când ai nevoie”. N-ai un serviciu de ambulanță pentru că nu știi când vine.

Din păcate, pentru astfel de probleme nu există garnituri sau siguranțe, ci doar un efort comun. Unul de educare al publicului, cu privire la serviciile esențiale pe care le ignoră, și altul de legitimare a respectivelor servicii în ochii publicului. Pentru ca meșterul și deputatul să stea pe același palier în mentalul colectiv, trebuie ca, atunci când le scrii, să pună mâna pe trusa de unelte și să-ți poată spune sincer: „Gata, domne, s-a rezolvat!”.

P.S: Indienii au deja un cuvânt pentru celebra expresie „las-o băi că merge așa”. Sursa imaginii.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

2 Comments

  • De aici: https://mihaivasilescublog.ro/2020/12/13/placut-saptamana-243/#comment-276402

    Spiritul ăsta hipercompetitiv (la modul distructiv) tot de prin comunism ne vine și n-am scăpat de el… pentru că pur și simplu nu am vrut.

    Nu există spirit hipercompetitiv la modul nedistructiv.
    Dacă știi tu exemple de spirit competitiv nedistrcutiv, te rog, scrie-le ca exemple, deoarece economia pe ultimii 30 de ani, legată de realitățile geoeconomice (chestiunile planetare) spun întocmai contrariul.

    Până și sfatnicii BNR-ului (ohoo, pe care îi am la suflet), ca Valentin Lazea, afirmând că românii să-și pună pretențiile în cui cu salariile din cauza productivității care nu se compară cu Germania, Cehia; sau Adrian Vasilescu, care la un moment dat a spus că, dacă românii vor salarii bune, să-și ia 3 job-uri deodată.
    Ce-o mai crede și domnu’ Mugur, oare?

    Să nu uităm nici de faptul că sistemul comunist avea incredibila abilitate de a te ține ocupat: omul și munca, elevul și școala. Prin urmare, organiza tot felul de activități care îți consumau energia, dar nu și intelectul.

    Acum ai părinți care își dau copiii — nu acum pe pandemie, bineînțeles, dar reacțiile părinților îmi demonstrează argumentarea — la karate, fotbal, balet, afterschool, tot așa să-i țină ocupați, să le epuizeze energia. E vreo diferență? Eu nu văd.

    Pandemia arată că părinții români, în marea majoritate, nu trebuiau să devină părinți, dar pe urmă ți se urcă în cap că, „dom’ne, cum să vorbești de așa ceva” și bla-bla-bla.

  • Salut! Ti-am si raspuns acolo 🙂

2 Pingbacks

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *