Din moment ce simt ca v-am plictisit cu jocurile, simteam ca e necesar sa va plictisesc si cu cateva filme. Acum, daca tot m-am apucat sa scriu…

Filmele vazute in ultima vreme sunt fie alegeri de moment, facute in fata unui cinematograf ferit, fie invitatii. Surprinzator, desi nu mi-am mai cautat singur material de divertisment, multe productii s-au dovedit a fi inspirate.

Real Steel (2011): Un film cu roboti imensi si cu Hugh Jackman (cunoscut si ca Wolverine, intre prieteni), Real Steel ne ofera o combinatie intre Rocky si Iron Giant. Filmul urmareste povestea unui fost boxer de performanta, acum indatorat pana peste cap si constrans sa participe la lupte cu roboti. Aparitia unui fiu dintr-o relatie anterioara si distrugerea robotului competitional, il forteaza pe personajul lui Jackman sa profite de tragica situatie. Pana la urma, filmul se reduce la relatia tata-fiu si, cumva, la ”relatia” om-masina. Apetenta pentru tehnologie a pustiului si trecutul protagonistului duc la o victorie de pe toate planurile, in bunul stil hollywoodian. Chiar si asa, recomand Real Steel oricui are chef de un film relaxant, atragator vizual (dar nu incarcat) si per total, oricui are chef de un film decent.

Cowboys & Aliens (2011):  Plictisit de pretentiile regizorilor independenti, am inceput sa apreciez filmele din al caror titlu poti intui actiunea. Cowboys & Aliens e exact genul asta de film. E un film ”la blana”. Bazat pe o banda desenata si avand in distributie cateva nume cunoscute (veteranul Harrison Ford, implacabilul Daniel Craig si zambareata Olivia Wilde), Cowboys & Aliens ne ofera exact ce promite: o confruntare intre cowboy si extratestri, in acelasi fictiv Vest Salbatic al cinematografiei americane.  Cowboys & Aliens e un film perfect pentru rontait popcorn si holbat la efecte speciale. Din toata distributia, numai Harrison Ford are momente decente, dar nici nu ma asteptam la altceva. Ce i se poate intr-adevar reprosa filmului nu e superficialitatea, ci schimbarea constanta a tonului. Ba urmarim un film auto-ironic, ba o pelicula de actiune, ba o drama cu protagonisti dubiosi. Totusi, schimbarile sunt greu de sesizat, avand gura umpluta pana la refuz cu floricele si conservanti.

Margin Call (2011): Margin Call este un film despre criza financiara si in acelasi timp un film despre nimic. In spiritul celebrului Big Kahuna, Margin Call ia o mana de actori si-i arunca in aceeasi camera, fara sa le dea neaparat un scop nobil. Printre ei ii numaram pe inegalabilii Kevin Spacey si Jeremy Irons, Demi Moore, Stanley Tucci si Paul Bettany. Bazat in mare pe povestea Lehman Brothers, filmul prezinta una dintre cele mai incordate nopti din lumea brokerilor de pe Wall Street, noapte care ajunge practivc sa declanseze criza. Daca estimarile fictive si vanzarile rapide de obligatiuni nu-i vor impresiona pe cei familiari cu subiectul, interactiunea dintre personaje si dialogurile au sansa sa deschida niste ochi. Recomandat.

The 3 Musketeers 3D (2011): Un film cu Orlando Bloom si Milla Jovovich. Un film care se poate reduce foarte usor la fraza ”WTF?”. Firul epic e complet ilogic si aminteste mai mult de jocul Assasin’s Creed decat de Dumas. Am inteles ca nu se voia o adaptare fidela si am apreciat, dar narativ, filmul e zero. Ce vedem pe ecran e o explozie de efecte speciale combinate cu imagini dintr-un steampunk victorian. Muschetarii joaca pros, iar dialogurile sunt un imens cliseu. Singurul lucru de retinut este Milla Jovovich in rolul lui Milady. Trecand peste Milla Jovovich, filmul are cateva faze absolut memorabile, precum cea in care un zepelin complet distrus si blocat de un alt zepelin, apare inca functional la final. Per total, n-am inteles nimic, dar m-am zgait ca un pusti tembel la efectele speciale. Intre timp, am revazut animatia lui Victor Antonescu cu acelasi nume. Desi e ciudat sincronizata, tot are mai mult sens decat Muschetarii 3D.

Attack the Block (2011): Un comedie neagra britanica, in stilul celor scrise de Simon Pegg (colegul lui, Simon Howard, chiar apare in film). O gasca de adolescenti dintr-un ghetou britanic se trezeste atacata de niste extratertri masculi in calduri, dupa ce in prealabil omorasera singura femela trimisa pe Pamant. Suna stupid? Cam este, dar asta face din film o experienta interesanta. Protagonistii sunt autentici (mahalagii din familii dezbinate), iar dialogurile ne salveaza de dialogul sec si previzibil al filmelor americane. Filmul imi aminteste de frantuzescul La Horde. 

Super 8 (2011): Un film de J.J Abrams si produs de Steven Spielberg care urmareste intocmai reteta care a propulsat cu peste doua decenii in urma pelicula E.T. Un grup de copii simpatici si inteligenti cu idei si conflicte potrivite varstei, un conflict social care ii depaseste si evident, un extraterestru.  De data asta, creatura si detaliile aparitiei ei sunt ceva mai apasatoare decat erau in E.T. Nu veti avea parte de momente emotionante si de biciclete zburatoare, dar, in schimb, veti cunoaste niste personaje mai puternice si mai umane. Dupa mine, asta-i exact genul de film care sta bine in portofoliul lui Spielberg, fie si in cel de producator. Recomandat.

The Hangover 2 (2011): E Hangover 1, fara tensiunea care a guvernat primul film. Tensiunea lipseste in mare si pentru ca vorbim de exact acelasi film, doar ca Las Vegas se transforma in Tailanda, iar tigrul devine maimuta. Daca cei trei actori principali n-ar fi al naibii de simpatici, ar fi greu de crezut ca Hangover 2 reusea sa trezeasca vreun interes. Nu merita sa detaliez, pentru ca scenariul e aproape scena cu scena preluat din primul film.

Source Code (2011): Un film mai bun decat promite titlul. Jake Gyllenhaal e un fost pilot militar prins intr-o simulare care-i permite sa retraiasca ultimele opt minute din viata victimei unui atentat. Fortat sa-si constientizeze adevarata situatie, dar si sa afle detaliile atentantului din asa zisa ”simulare”, personajul se trezeste prins in mijlocul unei scheme de tip ”Inception”. Spre deosebire de filmul amintit anterior, Source Code e mai putin complex si cu siguranta mai direct. In asta consta si farmecul lui, alaturi de cele doua prezente feminine, Vera Farmiga si aici superba Michelle Monaghan.

Hanna (2011): In ciuda recenziilor elogioase, am gasit Hanna a fi un film destul de slab. Daca Saoirse Ronan e o pustoaica draguta si daca Eric Bana si Cate Blanchett nu joaca rau, nu acelasi lucru se poate spune si despre regizor si scenarist. Ceea ce porneste ca un thriller clasic, cu o fetiscana crescuta de “tatal ei” in padure cu unicul scop de a fi asasin, se transforma pe parcurs intr-un film fara directie. De la incercarile Hannei de a descoperi lumea pana la scenele exagerate de lupta, tot in filmul asta pare lipit cu guma de mestecat. Majoritatea intrebarilor importante raman fara raspuns sau cu un raspuns incomplet, exagerarile pandesc la tot pasul, iar finalul nu e altceva decat o incercare hipstareasca de a fi ”artistic”. Vazand-o pe Cate Blanchett cum se chinuie sa fie ”misterioasa si rea”, mi s-a facut dor de Gillian Anderson si de Dosarele X. Din filmul asta, cel mai ok actor pare Tom Hollander, care timp de o ora si ceva joaca in pantaloni de trening si vopsit in cap. Pacat de aerul murdar, de ghetou european pe care pelicula il suprinde frumos.

Bonus: Am dat curs simpaticei invitatii de a urmari prima parte a seriei documentare Adio Tovarasi, o serie care a fost si va mai fi probabil difuzata pe TVR1. Daca aveti cum face rost de ea, v-o recomand. Daca naratiunea pare dubioasa, faptul ca seria nu insista exclusiv pe comunismul romanesc poate ajuta la contextualizarea celor traite de multi inainte de 1989. Altfel, ar putea ajuta la explicarea rolului trupei asteia in contextul muzical si p0litic international.

P.S: Stiu ca articolul asta e imens, dar, daca nu revin cu ceva mai scurt zilele astea, sper sa va tina de lectura pana la Anul Nou!