Se spune că toate marile probleme au soluții simple, dar greșite. Până să ajungi însă la soluții, fie și greșite, trebuie să privești problema prin mai multe lentile.

Prima și cea mai veche astfel de lentilă este cea gândirii narative, o viziune de care umanitatea s-a împiedicat încă de când mâzgălea pereții peșterilor din Lascaux. De fapt, știința consideră că narațiunile sunt prima încercare a speciei umane de a da sens lumii  sau de a lega spațiul trăirii interioare de cel exterior.

Gândirea narativă încearcă să transpună orice problemă într-o poveste coerentă pentru individ și deseori și pentru comunitate. O poveste are personaje și consecințe și, mai ales, o poveste are o  morală, mai mult sau mai puțin explicită. Lucrurile s-au desfășurat așa din cauza asta, iar noi trebuie să decidem cum ne raportăm la rezultat.

(Sursa Imaginii)

De fapt, acesta este principalul avantaj al narațiunii, dar și marele ei dezavantaj. Gândirea narativă aduce în joc emoțiile și sentimentele și se axează mai mult pe consecințe decât pe cauze.

Gândire și gândiri

A doua viziune este gândirea analitică, cea care încearcă să găsească ipoteze și corelații și să afle mai degrabă “de ce” se întâmplă ceva. Indiferent care este rezultatul poveștii, trebuie să aflăm de ce acțiunea ei a fost posibilă și ce anume putem replica pentru a ne îmbunătăți viața. Treaba asta se face prin deconstruirea și analiza fiecărei părți din întreg.

Gândirea analitică e o treabă relativ recentă, dacă ne raportăm la când a apărut cea narativă. Primele semne ale sistematizării și adopției la nivel civilizațional vin din Grecia antică. Dezvoltarea ei a dus în timp și la apariția gândirii critice și la cea științifică, două stiluri de gândire aflate la granița dintre narativ și analitic.

Tot din orientarea umanității spre experiențe concrete s-a născut și gândirea “matematică”, axată pe abstracțiune, pe unități măsurabile și rezultate. Paradoxal, deși a apărut ultima pe scena istoriei, gândirea matematică și sora ei, gândirea computațională, au ajuns să domine modelele de educație ale secolului XXI, în timp ce restul au ajuns să fie tratate ca niște mofturi de liceu.

Dacă vă sună familiar ce am scris, motivul este simplu: și voi ați crescut convinși de părinți și profesori că matematica e singura care contează și acum întrebați de ce anumiți colegi de birou nu pot scrie nici cu ChatGPT și de ce lumea e condusă de psihopați lipsiți de empatie, dar buni la matematică și algoritmică.

O să vă explic mai jos de ce mi se pare ca izolarea unui singur model de gândire din cele existente e o problemă, dar și de ce apariția târzie a matematicii moderne are o legătură cu modul în care ne raportăm la ea acum.

Primii oameni de știință

Primii oameni de știință au fost filosofii și asta nu doar în Grecia Antică, ci cam prin toate civilizațiile din Epoca Bronzului până în Evul Mediu Timpuriu. De ce? Pentru că principala armă a omului de știință antic era observația, iar observația stătea și la baza filosofiei.

Observai ceva, îți construiai o narațiune plauzibilă și încercai să o reproduci. I-ai putea spune metodă științifică, dar ea apărut mult mai târziu, pe aceeași bază (oficial odată cu Sir Francis Bacon, în 1620).

Thales din Milet (da, ăla cu teorema), e unul din primii care a sugerat că fenomenele naturale au cauze naturale, iar Aristotel a vorbit pentru prima dată despre deducție și despre ceea ce numim empiricism. Ambii erau filosofi, deci niște oameni a căror bază era gândirea narativă. Treaba asta s-a păstrat multă vreme, iar oamenii pe care-i numim azi cu tărie “de știință” precum Newton sau Leibniz erau de fapt filosofi și teologi. Milenii întregi, filosofia și căutarea narativă a sensului nu au putut fi separate de gândirea analitică.

Desigur, pe antici nu i-a ajutat nici faptul că nu aveau instrumentele necesare pentru a efectua calcule complexe. Puteai anticipa multe lucruri folosind geometria (la care grecii erau anormal de buni), dar dacă voiai să rezolvi un polinom de gradul doi, înnebuneai. Nu era imposibil, dar rezolvarea lui geometrică era extrem de anevoioasă. Nici greaca veche și nici latina (în special ea) nu aveau cifrele necesare pentru a permite abstractizarea matematică*.

Ele au apărut la peste o mie de ani după ce Thales intuia narativ că fenomenele naturale nu sunt produse de zei.

*Desigur, egiptenii operau cu fracții rudimentare, iar babilonienii inventaseră un sistem de calcul în baza 60 cu mult înainte de greci, însă niciunul nu era cu adevărat universal sau transmisibil. Din contră, erau tratate ca secrete de stat. Mai sus, sistemul Babilonian (sursa Wikipedia)

Originea târzie a matematicii

Cifrele arabe, vitale algebrei moderne, au ajuns în Europa din surse indiene, promovate însă de oamenii de știință arabi. Mulți dintre ei erau școliți la Casa Înțelepciunii din Bagdad, o uriașă bibliotecă unde studiau atât învățați asiatici și arabi, cât și europeni.

Muhammad ibn Musa al-Khwarizmi, matematician persan din secolul IX, este cel care a publicat tratatele de algebră care au pus bazele matematicii moderne. Numele lui apare deseori latinizat ca Algoritmii (algoritm) sau chiar Al-Jabr (algebra), după cartea pe care o scrisese. Un alt învățat din zonă, care a trăit cu vreo sută de ani mai târziu, Ibn al-Haytham sau Alhazen, a fost considerat de fapt primul om de știință real pentru că, înainte cu mult de Francis Bacon, a pus bazele testării experimentale în cadru matematic.

Cu vreo două secole înaintea lor, un indian, Brahmagupta, începuse să folosească zero ca număr, nu doar ca simbol care indica absența. Evident și ideea de zero a ajuns în Europa tot prin contact cu islamul.

Întâmplător însă, mai toți băieții ăștia de mai sus se considerau mai degrabă filosofi și teologi. De fapt, până după Renaștere și chiar după perioada umanistă, erau puțini învățați care-și atribuiau titulatura de oameni de știință sau de matematicieni. Erau oameni care gândeau în toate registrele și formele (numiți și polimați, denumire inventată tot de greci). Mulți dintre ei foloseau intensiv matematica, dar nu ca pe o identitate (ceva rezervat mai degrabă negustorilor), ci ca pe un instrument dintr-o panoplie mai întinsă.

Unul din motivele pentru care matematica a apărut atât de târziu este că omul trebuie să poată gândi foarte coerent narativ și analitic pentru a face ceva productiv cu matematica aia în context uman.

(Muhammad ibn Musa al-Khwarizmi sau proful tău de mate din liceu. Sursa imaginii.)

De la unealtă la monopol intelectual

Cumva, între Leibniz și Silicon Valley societatea a pierdut firul care leagă experiența umană de problemele aceleiași umanități.

L-am menționat pe Leibniz tocmai pentru că omul a murit foarte aproape de primii ani ai Revoluției Industriale, al cărei apogeu a venit însă cu un secol mai târziu. În perioada asta, rezultatele concrete ale aplicării unor teoreme și principii au ridicat matematica între științe și între prioritățile sistemelor de educație.

Practic, matematica devenea atât limbajul oficial al științei, cât și al noii burghezii și al comerțului modern. Chiar și așa, în 1880, ca tânăr educat, era o onoare să fii un bun matematician, dar un păcat să nu cunoști clasicii literaturii sau pe-ai filosofiei.

Unul din motivele pentru care gândirea narativă era și este atât de importantă este că ea construiește un context și înțelege că între cifra 1 și cifra 2 există uneori un om, o istorie sau o catastrofă. Desigur, asta nu înseamnă foarte mult dacă ai de rezolvat o ecuație sau de reparat codul sursă al unei platforme online, dar înseamnă enorm dacă rezolvatul de ecuații devine virtute socială.

Din păcate, nicio perioadă nu a insistat pe virtuțile calculelor precum au făcut-o Epoca Modernă Târzie și cea contemporană. Cumva, în ultimii 70 de ani, am decis, ca societate, că inteligența înseamnă performanță la științele exacte și că tot ce merită recompensat este gândirea în soluții numerice. Matematică, informatică, chimie, fizică: ăsta e apogeul existenței umane. Restul, literatură, filosofie, istorie, sunt materii pentru ăia care n-au intrat la real (și o spun ca fost programator pasionat de scriitură și istorie, dar care lucrează marketing).

Rezultatul e vizibil.

Problema computerelor umane

Pe Wall Street lucrează oameni care văd în orice tranzacție un număr și în orice număr o oportunitate. Nu e mereu răutate sau psihopatie (deși e și o doză de asta), ci pur și simplu abența instrumentelor mentale necesare pentru a vedea altceva. În zona asta lucrează indivizi care știu prețul a orice și valoarea a nimic, ca să-l parafrazez pe Oscar Wilde.

În Silicon Valley avem o generație de fondatori care au rezolvat probleme tehnice extraordinar de complexe și care, în schimb, nu reușesc să înțeleagă de ce oamenii se irită când le sunt vândute datele personale, sunt asaltați de reclame, jefuiți prin abonamente sau manipulați de algoritmi. La ei nu e doar cinicism, ci și o incapacitate autentică de a gândi narativ, de a se pune în locul altcuiva, de a construi un context.

Dacă oamenii de genul ăsta și-ar ține părerile pentru ei ar fi o treabă, dar întregi filosofii de business sunt scrise de băieți și fete care n-au putut avea o relație mai mult de 1-2 ani din viață, dar se cred modele. Uitați-vă la toată demența cu cripto, un fenomen care n-a avut și n-o să aibă vreodată o bază economică sau epistemologică reală: e un bullshit libertarian din care cei care l-au înțeles ca pe un joc al numerelor au făcut foarte mulți bani. Ceilalți, au rămas cu milioane de Doge Coin.

Banii sunt simpli pentru că banii sunt numere. Numerele au fost întotdeauna mai ușor de gestionat decât ideile mari și, din păcate, mai ușor de gestionat decât oamenii.

(O fotografie “fără legătură”, de aici)

Obsesia cu olimpicii

România și multe din statele ex-Sovietice au excelat mereu la acest model. Ni s-a inoculat cumva ideea că marele câmp de bătălie este cel al științelor exacte și că doar așa vom ține pasul cu Vestul.

De-asta am avut și avem obsesia cu olimpiadele, niște evenimente care prevedeau orice, numai succesul în viață nu. Materii precum matematica și fizica, care au la rândul lor o parte foarte frumoasă și speculativă, au fost mai mereu reduse la probleme unde oamenii suficient de competenți puteau ghici efectiv rezultatul. La asta s-a adăugat și fixația cu IQ-ul, o valoare care știm că poate reprezenta corect niște abilități, dar nu inteligența.

Practic, una din treburile pe care o auzeam cel mai des în copilărie era că nemții și spaniolii învață mult mai târziu ecuațiile de gradul doi, de parcă românii erau niște eroi pentru că faceau asta…

Rezultatul s-a tradus prin cateva generații de oameni care puteau calcula rapid, dar gândeau lent. Tot din același motiv am avut vârfuri strălucite tehnic (celebrii ingineri ai anilor ’90, programatorii ultimului deceniu înainte de pandemie) și foarte puțini artiști, scriitori sau filosofi mari și chiar foarte puțini politicieni abili și coerenți. Nu de alta, dar și retorica aia e tot o știință.

De-asta, odată cu apariția social media, acest megafon al gândirii nefiltrate, am constatat că mulți oameni nu pot urma un fir logic și nu pot lega trei propoziții, nu pot înțelege nuanțe și nu suportă ambiguitatea… dar au păreri ferme!

De-asta sunt și atât de mulți indivizi vulnerabili la Fake News, deși se pricep suficient la numere cât să aibă un trai îndestulat. Nu e că ar fi inadaptați sau săraci, ci că pur și simplu nu au o narațiune care să-i lege cu-adevărat de lume, așa că preferă să o adopte pe-a altora.

Din păcate, președintele pe care l-am ales drept soluție de avarie, ilustrează destul de clar de ce nu e cazul să separi gândirea matematică de restul de gândiri. Nicușor Dan e un matematician: lent, metodic și arogant prin introvertire. Produce concluzii care par logic corecte în universul lui intern, dar calculele lui sunt rar legate de ce se întâmplă în jur. Nu e neapărat răutate, cât convingerea că poți repara orice problemă cu o cheie franceză și că restul de unele sunt inutile.

Narațiunea nu e doar creație, e igienă mentală

Ordonarea scriiturii și a narațiunii interioare sunt de fapt ordonarea gândirii.

De-asta profesorii mai treji n-au nicio problemă să facă departajarea între un student incoerent de cinci și unul de nouă, chiar dacă ambii au folosit AI-ul pentru a-și face o temă. Ăla de cinci nu poate reproduce nici măcar două idei din ce a scris, iar lucrarea în sine e un amalgam de Wikipedia și idei generale, pe când cel de nouă a făcut măcar efortul să-și pună ideile proprii în scris.

Scrisul nu e doar expresie, e și clarificare, o materializare a gândirii narative și a celei analitice. Când scrii o idee, o supui unui test pe care gânditul vag nu-l implică. Ea trebuie să fie coerentă, ordonată și susținută. Trebuie să spună o poveste cu o morală clară. De-asta 90% din TikTok și din media modernă e un haos de păreri exprimate de idioti.

Desigur, scrisul nu e singurul mod în care poți gândi narativ sau structura niște idei analitice, dar e unul dintre cele mai la îndemână. Coerența lumii interioare poate fi dată și de alte exprimări mai mult sau mai puțin artistice, dar calculele nu ajută.

Bine, dar cum rămâne cu AI-ul?

AI-ul nu schimbă de fapt ecuația, ci doar o amplifică. Dacă ai o logică și o strategie clare, produsul final, fie și ajutat de AI, va fi unul clar. De-asta și arhitecții de sistem și programatorii vechi sunt liniștiți, în timp ce programatorii amatori nu mai au job, de-aia strategii de marketing sunt profund ocupați, pe când autorii de descrieri de produse stau ca pe ace. Dacă doar execuți, indiferent de domeniu, atunci ai șanse să fii afectat.

Dacă ai gânduri clare și o narațiune coerentă, AI-ul te poate ajuta să o rafinezi. Dacă gândurile tale sunt un haos, atunci AI-ul va produce haos elegant formulat. El poate scrie cod sau text în locul tău, dar nu poate cu-adevărat gândi, ceea ce ar trebui să fie principala calitate a oricărui “creativ”. Ăsta e și motivul pentru care modelul “polimatului” a revenit la modă.

În sfârșit…

Nu cred că avem nevoie de mai puțină matematică, mai ales că trăim într-o epocă a algoritmilor. Avem însă nevoie de mai multă gândire narativă și mai multă scriere, nu ca simple ornamente, nu ca discipline creative, ci ca tehnologii ale gândirii.

Altfel, vom continua să producem oameni extrem de eficienți la lucruri care ar putea fi făcute mai bine de o mașină sau, cel mai probabil, care nu ar trebui făcute deloc.

P.S: Promit că la un moment dat o să scriu și despre concertul Iron Maiden și despre întâlnirea cu Edelweiss, care chiar e la fel de adevărat precum scrie. Sursa imaginii din titlu.