Acum vreo câțiva ani, pe vremea când viitorii pușcăriași ne dădeau sfaturi financiare, un miliardar local emisese următoarea perlă, chiar înainte de a fi reținut: „Dacă vrei să furi cu cap, fură puțin câte puțin!”

Am senzația că, după demonstrațiile de forță ale DNA de anii trecuți, înăbușite de corupție și neputință, sintagma asta a devenit lege. În România se fură în continuare ca în codru, doar că s-a schimbat metoda. Acum lucrurile se petrec… puțin câte puțin, crenguță cu crenguță.

Treaba asta mi-a devenit vizibilă recent când, ca altor români blocați în casă pe timp de pandemie (din precauție și vulnerabilitate), mi s-a întâmplat să-mi expire tichetele cadou. Știți voi, treburile ălea care circulă în paralel cu bonurile de masă* și care înainte se dădeau pe hârtie dar care, după actualizările legislative din 2020 și 2021, au ajuns să fie distribuite electronic.

Da, da, știu, eu sunt tâmpit că am uitat de ele, nu? Toți știm că bonurile expiră, iar ca om care le folosește de 15 ani, n-am de ce să mă vait. Sau am?

Bonurile de masă au apărut prin Marea Britanie, după Al Doilea Război Mondial. În contextul respectiv, lucrurile aveau sens: salariile erau mici, inflația mare, iar populația punea calitatea mâncării pe un loc secund. Prin urmare, guvernul britanic a decis să scutească de impozit niște sume de bani care urmau a fi transformate în bonuri de masă de angajatori. Bonurile trebuiau folosite doar la cantinele și restaurantele autorizate, pentru ca scopul lor să nu se piardă. De-asta aveau termen de valabilitate, sumă fixă, și reducere de impozit.

Șaizeci de ani mai târziu, tichetele cadou sunt un bonus omniprezent – unul atât de des întâlnit în companiile private încât e aproape ignorat, mai ales că nu este obligatoriu. De fapt, cam asta e și problema. Dacă la nivelul joburilor entry-level, bonurile fac diferența, în zona mid-level și de senioritate, ele pică pe un plan terțiar (după salariu și alte beneficii secundare). De-asta mulți aleg să nu le bage în seamă.

Din același motiv, când am spus că suma care mi-a dispărut de pe cardul de bonuri nu era mică, doi amici s-au uitat la mine de parcă aș fi uitat doi lei în parc. Li se întâmplase și lor, dar trecuseră peste. Sunt convins că un om mai puțin favorizat ar fi considerat-o o tragedie. Și poate că este, mai ales că actualul sistem al bonurilor este complet inutil pentru angajator sau angajat!

După ce întortocheata lege 165 din 2018 a fost actualizată, cei trei mari operatori de tichete cadou din România (Edenred, Sodexo și Up România) au trecut aproape complet bonurile pe card, lucru devenit obligatoriu în pandemie. Super, nu? Deci ai un card cu o sumă în plus de bani! Păi nu, nu chiar…

Ai un card care poate fi folosit doar în rețele mari de supermarketuri și doar fizic, la casă, lucru imposibil pentru anumite categorii în timpul pandemiei. Există și câteva excepții online, dar nu tocmai utile. Foarte mulți au folosit servicii de livrare în perioada asta (Bringo, Glovo), unde livratorul achită personal bunurile, tu urmând să-i achiți contravaloarea. Mai mult, ai un card unde sumele pot în orice moment să „expire” și din care nu vei putea retrage niciodată cash.

Deși tichetele fizice, cu serie și termen, nu se mai folosesc, atât statul cât și operatorii profită de actuala lege și prevederile ei pentru a menține data limită și a transforma cardurile într-un fel de „foi virtuale de hârtie” pe care nu ai voie să le schimbi în bani. Condițiile aveau sens în perioada în care angajatorul avea un fond dedicat lor. Dacă angajatul nu folosea bonurile sau nu-și muncea zilele alocate, banii se întorceau înapoi sau deduceau. În plus, tichetele fizice erau construite așa tocmai pentru a se asigura că nu faci altceva cu banii.

Acum însă avem o problemă: angajatorii plătesc, cu o scutire doar parțială de impozit (se plătește impozitul pe salariu, de 10%, din suma finală, și toate cheltuielile legate de tipărirea sau transferul bonurilor), banii către firmele de bonuri. E un transfer bancar, nu o echivalare. Iar firmele de bonuri ar trebui să ți-i transfere ție și atât. Vedeți problema?

Hai să o luăm altfel. Dacă în locul lui Edenred, Sodexo sau Up România era o bancă. Hai să presupunem că de mâine banca ta zice zice așa: poți să retragi bani de la bancomat, dar trebuie să-i cheltui în trei zile. Asta ar fi oferta pentru angajați. Poți să transferi bani prietenilor tăi, dar dacă nu-i ridică în trei zile, banii ajung la noi. Asta e oferta pentru angajatori. Cum credeți că s-ar vedea online o ofertă de genul ăsta, în anii pandemiei, când alții au decis să amâne ratele?

Și acum, vorba analiștilor geriatrici: unde sunt banii? E oarecum incert. Ultima variantă a legii nu abordează clar problema asta, de parcă ar fi un detaliu minor. Variantele mai vechi vorbeau despre situația în care „bonurile nu se consumă după 90 de zile de la expirarea termenului de valabilitate”, caz în care „ele se constituie venit la bugetul de stat, conform HG nr.23/2015”. Firmele de pe piață nu s-au obosit inițial să-mi răspundă (fie n-au zis nimic, fie m-au spamat cu cel mai bizar chatbot văzut în ultima vreme – serios). Ulterior însă, spre meritul celor de la Up Romania, am primit câteva telefoane clarificative care mi-au spus același lucru pe care mi l-a spus și unul dintre comentatorii mei: „firmele au dreptul și obligația de a recupera acei bani”. Întrebarea e: o fac? Câte firme fac asta sau știu cum se face asta și de ce nu apare prevederea în lege? De dragul corectitudinii, e totuși de menționat că textul prevede înființarea unor fonduri separate pentru acești bani și interzice reinvestirea lor.

Cert este că toate variantele de lege spun același lucru: banii sunt nerecuperabili, iar angajatorul nu are în niciun caz dreptul să-i revendice. De ce? Ca să nu cumva să primești tu mai multe bonuri decât ai muncit și să nu cumva să aibă angajatorul acces la cardul tău. La cardul tău semifuncțional emis de o entitate non-bancară. Serios, ăstea sunt motivele invocate. Nu era mai simplu un „uită de bani, boss”?

De aici.

Deci hai să recapitulăm, dacă nu e tocmai clar. Angajatorii oferă opțional niște bani pe care plătesc impozit și o sumă suplimentară (tipărirea bonurilor, cheltuieli de întreținere), sume deductibile. Banii ăștia, cât se poate de reali și neipotetici, ajung în conturile unor terțe părți, care ți-i distribuie cu o perioadă de expirare care nu poate depăși cu mult anul în curs.

Nu-i cheltui? Angajatorul nu-i mai vede și tu clar nu-i mai vezi. Unde ajung? Firmele de ticketing interogate mi-au spus într-un final același lucru: la stat (deși contabilizarea lor nu e tocmai ceva transparent). Chiar și dacă banii ăștia n-ar tranzita niște terțe părți, n-ai nicio dovadă a investiției lor în ceva mai bun (deși statul pare să beneficieze destul de mult de pe urma existenței tichetelor de masă și a diverselor taxe și impozite asociate lor). De fapt, legea nici nu-ți permite ție să-i investești în ceva mai bun (sau măcar angajatorului tău), deși ei în mod clar nu mai există pentru tine.

Cineva îmi explica doct că de fapt bonurile de masă reprezintă „promisiunea” unor bani și că, dacă nu le cheltui, tu ratezi ocazia. Regret să îl dezamăgesc. Tichetele cadou nu sunt acțiuni la Yahoo, să se deprecieze de la listare. Sunt bani reali cu valoare fixă și cu o reducere de impozit de care ar trebui să beneficiezi în primul rând tu, angajatul. Sunt bani reali care expiră. Bani pe care, presupunând că nu-i merit, ar trebui să am șansa să-i direcționez spre ce vreau eu. Poate mi-aș dori să-mi donez bonurile unui ONG, nu?

Acum, n-aș vrea să arunc pisica doar în cârca Statului și a legislației. N-aș vrea să o arunc nici în cârca companiilor care le produc și administrează (deși n-am primit nicio notificare de expirare). Nu am nicio bază să acuz firmele de bonuri de vreo fraudă (înțeleg că accesarea unor astfel de sume e foarte dificilă), dar am o bază să acuz tot sistemul de lipsă de transparență, mascat de o lege construită prost. De fapt, nici măcar nu cred că e o problemă de lege, ci una de logică. 

Câți bani pentru bonuri au trecut prin conturile unor astfel de firme în timpul pandemiei? Câți a încasat statul? Câți au fost recuperați de angajatori? Nu mi se pare greșit să te întrebi de ce n-avem niște controale mai serioase (cum foarte recent au fost la Euroticket, companie dovedit frauduloasă) pentru firmele mari. Nu mi se pare greșit nici să întrebi ce face sectorul public cu banii ăștia „nerecuperabili”. Mai mult, e greu să nu te întrebi ce avem nevoie de legislația asta în epoca FinTech. Sau, mai bine spus, de ce ai nevoie de intervenția statului și a unor terți în niște bani care-ți aparțin? De ce ai un card în portofel de pe care tot dispar legal bani?

P.S: Aș fi curios să văd ce ar descoperi niște jurnaliști independenți, nu un băiat supărat cu un blog, dacă ar analiza niscaiva declarații fiscale din ultimii ani și ar merge pe urma fondurilor ăstora. Sursa imaginii.

*Articolul a fost actualizat după contactul cu două firme de ticketing și feedbackul primit de la comentatorii blogului și un contabil. Scopul lui nu s-a schimbat, dar sper ca informațiile să fie mai corecte.