Intelepciunea populara ne spune ca adevarul e undeva la mijloc. Daca asa stau lucrurile, cum se face ca dezbaterea e mereu in extreme?

Acum o luna, John Oliver se plangea despre un fenomen usor de ignorat, dar greu de eliminat. Britanicul se amuza pe seama faptului ca, in majoritatea dezbaterilor despre schimbarea climaterica, nu exista reprezentativitate statistica. Adica? Adica de fiecare data cand se discuta o “problema” care a fost deja demolata de experti, in platouri, in studiouri sau in mediul online se cer fix doua pareri. Una pro si, deloc surprinzator, una contra. Din punct de vedere al logisticii si al legilor divertismentului, totul e in regula. Din punct de vedere logic si “democratic”, genul asta de abordare e o tampenie. Daca 80% din oameni se impotrivesc unei masuri, iar tu ii reprezinti in platou printr-un singur invitat, dai impresia unui (fals) echilibru de forte.

Nu o sa scriu despre statistica, desi domeniul care ma gazduieste o foloseste intensiv. Oamenii de cercetare, strategii si consultantii politici depind de modul in care cifre fidele realitatii (statistic vorbind) ajung sa se reflecte distorsionat in oglinda publica. Exista corporatii si grupuri de lobby care din asta traiesc. Sa nu mai vorbim despre institutele de statistica si sondaje. Din fericire, modul in care ei influenteaza publicul e mai subtil decat o fac televiziunile, radiourile, site-urile de stiri si blogurile. Aici problema relevantei statistice e mai apasatoare. Actiunile mai mult sau mai putin constiente ale redactorilor si moderatorilor lasa publicului impresia ca “exista o dezbatere”. Mereu! Mai mult, celor care asista li se inoculeaza ideea ca e necesar sa isi aleaga o parte, in loc sa studieze si sa inteleaga problema.

Cazul grav apare cand minoritatea statistica ajunge sa fie mai bine reprezentata decat majoritatea. Vreti exemple? Sa ne uitam numai in galeata politicilor publice. Ai mii de oameni in strada si zeci de initiative impotriva unui proiect minier? Tu aduci in platou fix un reprezentant de-al lor si vreo sase sustinatori ai proiectului. Nu vorbim aici despre cine a avut dreptate, ci despre cum se purta dezbaterea publica in strada si modul in care a fost ea reflectata de media. Apar legi noi care permit supravegherea cetatenilor? Tu umple-ti publicatia cu editoriale scrise de fosti spioni si de reprezentanti ai firmelor care vor asigura infrastructura. Cresc accizele la carburanti, desi 99% din populatie nu sustine masura? Invita vreo 3-4 politicieni si un reprezentant al rafinariilor in platou pentru a ne spune cum sta treaba.

(O parere pertinenta a celor de la SMBC, preluata de aici)

La fenomenul asta se adauga si asa-zisul efect de “agenda setting” (abilitatea mass media de a face o problema sa para importanta, prin repetarea si prioritizarea ei). Drept consecinta, apar cazurile extreme, foarte des intalnite in cazul televiziunii romanesti. Mai mult, tara noastra se poate lauda cu vreo cateva posturi unde reprezentativitatea statistica e o gluma. Doua dintre ele, aflate in zone diferite ale spectrului politic, pot fi considerate irecuperabile. Ambele isi prezinta formatiunile politice ca fiind “90% din esantion”, lucru vizibil in toate problemele discutate, de la estimari electorale pana la legi in curs de votare si la actiuni ale justitiei. Restul de 10% (ipotetici) reprezinta dusmanul si atat. Nici macar nu vorbim despre sondaje “masluite”, cu esantioane eronat alese. Acolo, rezultatele finale pot sa difere cu un 2-5% fata de realitate si sa-i influenteze subtil pe cei interesati. Nu, in cazurile extreme, mesajul transmis nu mai are nicio legatura cu realitatea.

Asa si? Oamenii informati gandesc pentru ei, veti spune. Sigur ca o fac, doar ca spam-ul asta statistic se aglomereaza, atat in spatiul fizic, cat si in cel virtual. Drept consecinta, se produce un ambuteiaj de informatii inutile in spatiul “psihic”. Suntem bombardati cu atat de multe pareri si dezbateri, incat, dupa un timp, incepem sa ne indoim de lucruri pe care le credeam intangibile. Daca se vorbeste atat de mult si de des despre el si daca exista reprezentanti ai sustinatorilor, e clar ca proiectul ala, oricare ar fi el, este plauzibil, nu? Asta desi niciun cunoscut, de la prietenii de pe Facebook la femeia de serviciu, nu il agreeaza.

Acum imi veti spune ca al nostru creier nu este o palnie, ci o sita. Desigur ca este doar ca nu vorbim despre o sita atat de fina pe cat ne place sa credem. Nu cand vine vorba despre probleme care nu ne privesc pe moment (dar care, ca orice probleme, ne pot privi pe viitor). Oameni cu mai multa experienta decat mine au denumit asta “efect de caravana“. Cu alte cuvinte, daca ai impresia ca multi oameni cred ceva, exista o sansa destul de mare sa aderi inconstient la parerea generala. E normal. Dupa cat de infocat urla unii, ajungi invariabil sa crezi ca exista o “mare dezbatere”. Ajungi sa-ti alegi o parte, iar partile sunt usor de inflamat si controlat, desi de cele mai multe ori, sunt la fel de relevante precum galeriile marilor cluburi de cricket.

Ce e de facut? In primul rand, ar trebui sa intelegem ca, oricat de vocale ar fi, minoritatile de opinie raman minoritati. Pare brutal, dar uneori vocea lor nu merita ascultata. Nu atunci cand vine de la 0.001% din populatia reprezentativa statistic. In al doilea rand, chiar daca platoul de televiziune nu e pensiune, n-ar fi rau sa vedem mai multi oameni in dezbateri. Valabil si pentru opiniile scrise din mediul online. Daca intr-o dezbatere trei grupuri relevante la nivel de populatie sunt de aceeasi parere, as vrea sa ascult macar cate un reprezentant de la fiecare. Daca parerea opusa este reprezentata de un singur grup si nici ala nu e prea numeros, ghinion! In platou vor fi 3 oameni pro si unul contra. Daca minoritarul stie sa-si argumenteze cauza, are sanse sa isi mareasca grupul de sustinatori. Ca in dezbaterea politica, daca dezbaterea politica ar functiona rational. Cu alte cuvinte: nu tocmai corect, dar suficient.

Stiu ca iar mi-am depasit norma de texte sforaitoare, dar mi-ar placea sa vad comportamentul de mai sus sanctionat. Cat mai des. In caz contrar, parerea despre antibiotice a nebunului care mananca pamant de flori va fi mai bine reprezentata si mai vizibila decat a celor din Colegiul Medicilor. Statistic vorbind.

P.S: Apropo de afirmatia de la inceputul articolului, ar fi meritat sa aprofundez putin si lipsa unor pozitii moderate din spatiul public. Vorbim insa despre un spatiu public unde majoritatea evenimentelor “senzationale” au inceput sa fie descrise prin doi descriptori: vesel si trist.