Din cand in cand ma apuca amocul si mai dau cu semnatura si prin alte parti. Ei bine, asta e un articol pentru proaspat lansata Voce din Castel.

De câţiva ani, reprezentanţii categoriei „mama mi-a zis că nu-s mediocru” au găsit o scurtătură verbală care face ravagii în căminul cultural. „Eu nu mă uit la televizor, decât pă Discovery!” a devenit emblema oricărei discuţii între intelectualii de tramvai. Ne-ai zis-o, frate! Acum ştim cu toţii că avem de-a face cu genul de om care nu-şi petrece timpul liber citind, dar stă ore întregi să vadă o grasă tatuată care pregăteşte torturi de nuntă. Acestea fiind zise, profit de ocazie pentru a vă spune ca eu nu mă uit la televizor, decât la National Geographic. Suficient, acum mă întorc la ascultat Kafka!

În cazul meu, nu e vorba de lipsa abonamentului tv sau de abundenţa culturii. Eu pur şi simplu am ales să îmi iau doza de educaţie interactivă din poze cu pisici şi citate din Radu Vasile, puse cu grijă pe Facebook sub poza lui Alexandru Macedonski. Deşi sunt departe de atracţia cutiei magice, am totuşi o plăcere vinovată pe care mi-o alimentează uneori fratele Youtube. Dog Whisperer, sau „Îmbârligătorul de Şarle”, în daco-romană. E emisiunea aia profund educativă unde un mexican mic şi agitat urlă jumătate de oră la nişte câini, în timp ce stăpânilor le spune hotărât: Cine e şefu’ la haită? Tu eşti şefu’ la haită! Tu eşti faraonu’!

Emisiunea a fost şi este mai faimoasă decât ai crede la primul contact. Nu de alta, dar pentru o producţie al cărei scenariu se reduce în esenţă la câine rău – vine mexicanul – câine bun, cele 9 sezoane recent încheiate sunt o performanţă. La fel de surprinzător este şi episodul dedicat de cei de la South Park, onoare de care încă nu s-au bucurat titluri cu mai mult impact. Cesar Millan, expert autoproclamat în comportamentul canin, pare a fi desprins dintr-un film porno dadaist. Scund, uşor peltic şi cu accent, omul a avut o nevastă pe nume Ilusion şi a fost ani de zile însoţit de un pitbull pe nume Daddy (decedat între timp). Cumva, şoptitorul câinilor a găsit reţeta succesului, dar cumva tot o şaormă a gătit.

(Sursa: www.quickmeme.com)

Şi totuşi, milioane de americani au pierdut timpul cu Dog Whisperer. De ce? În primul rând pentru că Cesar Millan chiar se pricepe la ce spune că se pricepe. În al doilea rând, pentru că umorul emisiunii acţionează la un nivel mai subtil decât ar crede producătorii. E imposibil să nu-ţi mijească un zâmbet tâmp când vezi proprietarii patrupedelor, majoritatea putred de bogaţi, cum se dau de ceasul morţii pentru potăile lor. Dar vai, ce potăi! Apar în emisiunea asta rase de câini care ar putea deveni oricând argumente pentru ateii militanţi. Dacă există un Dumnezeu, sunt convins că râde cu sughiţuri la gândul că, după secole de selecţie artificială, tot ce au putut crea oamenii sunt Bull Terrier-ul şi Bulldog-ul Francez.

Serios, cine a fost geniul care a văzut un Saint Bernard şi un Pudel şi a zis „Băi, voi doi ar trebui să faceti sex!”. Da, există rasa Saint Berdoodle şi arată exact cum te-ai aştepta: precum produsul iubirii dintre un urangutan şi o maşină de spălat. Dacă micul Scămoşilă şi fundiţele din părul lui nu amuză pe toată lumea, reacţiile stăpânilor sunt absolut delicioase: „Sigur, mai atacă din când în când copii pe stradă, dar până n-a vrut să-i ia glanda neveste-mii, n-am crezut că are o problemă”.

Dar ce m-a făcut să dedic paragrafe de aberaţii unei emisiuni recent încheiate este metoda protagonistului de a rezolva problemele. E vorba despre acel „Ţsst’”, remarcat şi de producătorii South Park. Câinele nu vrea să şadă? Ţsst! Câinele latră? Ţsst! Câinele se ascunde? Ţsst! Câinele? Ţsst! Deşi emisiunea e editată masiv şi sunt convins că mulţi căţei au ronţăit pulpă mexicană în timpul filmărilor, soluţia este memorabilă. Dupa ani de cercetare în care Cesar Millan a testat probabil tot de la „miau, miau” la „salut, domnule câine”’, expresia asta a venit natural, ca o continuare a indiscutabilei autorităţi umane. Şi cât de bine ar merge ea şi în alte contexte…

E drept, pentru spaţiul românesc am avea nevoie de o expresie mai puternică. Un simplu „Ţsst!” nu cred că ar face faţă corciturilor care latră pe scena politică. Un „Marş în p*** mea!” s-ar putea să fie mai potrivit pentru a pune la respect haitele de maidanezi de la putere şi a goni autorităţile fără stăpân care-ţi urinează zilnic în grădină. Într-o ţară în care fiecare căţelandru se visează stăpân, un „Ţsst!” românesc ar fi un slogan electoral formidabil. Nu de alta, dar s-ar putea ca simpaticul mexican şi câinii lui să fi avut dreptate: uneori e mai bine să vezi viaţa în alb, negru şi… gri cu pete.

P.S: Stiu ca subiectul nu e tocmai proaspat, dar na…din cand in cand merita sa mai schimbam putin atmosfera. In plus, Cesar Millan stie cat de cat ce face. Eu nu prea.