Dacă ați căutat rapid pe Google să vedeți despre ce-i sindromul din titlu, probabil că n-ați avut noroc. Poate și pentru că l-am inventat.

Pentru cei familiarizați fie și parțial cu istoria celui de-al Doilea Război Mondial, numele lui Philippe Pétain este cu siguranță cunoscut. Militar de carieră și erou decorat al Marelui Război, fostul general a ajuns conducător al guvernului colaboraționist de la Vichy în 1940 și a sfârșit în fața unui complet de judecată care l-a condamnat la moarte. Un caz clasic de trădare sau, cel puțin, de alegeri greșite, nu?

Ei bine, nu prea. Ascensiunea și decăderea lui Phillipe Pétain sunt parte dintr-o poveste intens studiată de istorici, sociologi și psihologi. Unii au crezut până la capăt în intențiile lui bune, alții l-au declarat nebun, dată fiind demența din ultimii ani de viață. Mai toți sunt însă de acord că, în cazul fostului mareșal, mândria, narcisismul și un puternic complex al salvatorului l-au adus de la „erou distins” la „criminal de război”.

Pentru a vedea de ce cred că omul merită propriul sindrom, aș vrea să trec rapid prin viața și faptele de arme ale lui Philippe Pétain, admițând că voi omite detalii și că istoricii pasionați s-ar putea enerva. Până la urmă, e greu să scrii un articol de blog despre un om pe care Charles de Gaulle (cândva discipol al lui Pétain, apoi dușman și în final succesor) îl numea „inițial banal, apoi glorios, într-un final deplorabil… dar niciodată mediocru!”

Motivul pentru care De Gaulle îl numise pe Pétain banal este că, până pe la 58 de ani, francezul nu devenise încă general și, deși avusese rezultate remarcabile într-o campanie africană (remarcabile pentru colonialism), tocmai ce se pregătea să se retragă. De altfel, își și cumpărase o vilă cu grădină. Atunci însă s-au întâmplat două fenomene interesante: superiorul lui s-a sinucis și niște băieți au declanșat primul Război Mondial în Europa.

Băi, nene, și când a venit vorba de război pe teritoriul Europei, Pétain a rupt, remarcându-se mai puțin drept fundaș (ca mai toată armata franceză), ci mai degrabă drept un atacant excelent la Marna, Champagne și Artois și mijlocaș precaut la Verdun. Un mare adept al tancurilor, pe care De Gaulle le cam detesta, și al războiului ofensiv, Petain a încheiat războiul din poziția de Mareșal al Franței (și cu super porecla „Leul de la Verdun”). Și de-aici au început problemele.

Bătrânul Mareșal, cum i se spunea printre oamenii de stat, era convins că Franța urmează să fie atacată din nou și bătea toba pe tancuri și aviație. Deși nu reușise să capete nicio funcție politică (evident, candidase), era totuși respectat – nu suficient de respectat cât să fie luat în serios, pentru că din 1928 Franța a mers pe o teribilă strategie defensivă (ba chiar au renunțat la serviciul militar obligatoriu).

Petain a primit tot felul de funcții, de la ambasador în Spania lui Franco (care-l plăcea pe francez), la comandat al unei forțe aviatice regionale la Ministru de Război, însă niciuna cu adevărat relevantă sau bine finanțată. În perioada asta Franța avea parte de cele mai instabile guverne din istoria ei, iar rebeliunile atât de factură fascistă, cât și comunistă, erau la ordinea zilei (Petain a și calmat câteva). Încă de acum Pétain începuse să creadă că Franța nu mai are nicio șansă… fără el, cel puțin.

Al Doilea Război Mondial a venit, iar linia Maginot a fost ocolită de brigăzile de tancuri pe amfetamină ale nemților, Franța suferind cea mai rușinoasă înfrângere din istoria ei. Petain, Maxime Weygand (generalul ultimelor divizii franceze) și guvernul în curând exilat al Franței au trebuit să accepte capitularea.

Acum, ar fi de menționat că nici Pétain și nici alții precum recent amintitul Weygand nu au acceptat înfrângerea cu veselie, ambii dorindu-și să dispară din noul „guvern” imediat după ocupare. Din păcate pentru cariera lor, atât aliații cât și naziștii (care ocupaseră deja nordul Franței) aveau nevoie de o figură populară la cârma noului stat „semi-independent” al Franței Libere – un stat marionetă cu capitala la Vichy. Din păcate pentru fostul erou de război, Pétain a ajuns să-și ia foarte în serios noua funcție.

Până acum probabil că Phillipe arată ca o victimă a timpurilor, ceva ce tot încearcă mulți să-l facă și pe Antonescu să pară, dar în ambele cazuri lucrurile n-au stat chiar așa. Deși nu era încântat deloc de germani, iar pe Hitler îl considera un caporal agitat, Petain îl admira pe Hermann Goering, iar admirația era reciprocă. Tot la fel, generalul admira disciplina și mașina de război germană. Și cum el își cam luase deja rolul de salvator în serios, noua poziție a devenit fix locul de unde să și-l exercite…

(Petain și Goering, un om cu care Bătrânul Mareșal împărțea mai mult decât admirația, cei doi având un parcurs profesional similar – de la militar decorat la dictator patentat. Sursa imaginii.)

După invazie, toată vina pentru înfrângerea Franței a căzut pe republicani și socialiști. Vechiul slogan „Libertate, egalitate și fraternitate!” a fost înlocuit cu „Muncă, familie și patrie!”. Parlamentul și președinția au fost abolite, poziția de mareșal urmând să se ofere doar unui succesor desemnat. Practic, cam toată puterea ajunsese în mâinile lui Petain, în așa fel încât ajunsese să fie comparat cu Louis al XIV-lea. Ideile politice ale lui Mareșalului mizau pe „ierarhie socială versus egalitate naturală” și pe cenzură, legislații antisemitice și o politică anti-imigrare. Tot el a reușit să pedepsească gândirea liberă prin ceva numit „infracțiune de opinie”, un fel de calomnie dusă la extrem.

Dacă aveți impresia că nemții cei răi îi impuneau asta, impresia e oarecum greșită. Da, nemții voiau resurse și oameni pentru mașina lor de război și își doreau aplicarea unor legi antisemite, dar colaboraționismul francezilor și al lui Petain în particular erau destul de vizibile (în momentul ăsta, Charles de Gaulle și alții trecuseră complet în rezistență, iar Weygand, care fusese desemant ministru, încercase să fugă și fusese arestat). Faptul că noul șef al statului avea și vreo două miliții personale nu l-au ajutat prea tare.

Petain visa o Franță rurală și catolică, desprinsă de curentele internaționale… o Franță al cărei centru să fie el. Cât de central se vedea mareșalul? Pai atât de central încât tot imnul Franței „Libere” nu era altceva decât o odă închinată lui numită „Mareșale, iată-ne!” și care conținea perle precum „În fața voastră stă salvatorul Franței!” (dar și metafora „în aurul stelelor din epoleții lui se vede lucirea cerului”).

Tot treaba cu salvatorul îl făcuse pe fostul militar de profesie să înlocuiască sigla noii țări cu stema lui personală. Mai mult, spre finalul anului 1944, când mașina de război germană deja trăgea cu gloanțe de cauciuc, el încă avea apariții publice și făcea promisiuni electorale, deși doar o mică parte din țară rămăsese sub controlul său.

Nici retragerea în Germania nu l-a ajutat sau salvat de la procesul unde a încercat fără succes să pledeze drept o victimă a timpurilor și în același timp un erou. Rămăsese la putere când toți aliații lui fugiseră, nu încercase nici măcar o dată să conducă o rebeliune și, în ochii lui De Gaulle și al tribunalului care l-a judecat, medaliile de erou fuseseră pierdute de câțiva ani buni…

Datorită relației din trecut cu De Gaulle și a nevoii de imagine pozitivă a Franței, Pétain nu a fost niciodată executat – a murit însă în condiții nu tocmai plăcute, bolnav fizic și psihic. Asemenea lui Guy Fawkes, figura lui a devenit una reprezentativă pentru ideea de „trădare” deși, așa cum ne arată istoria, drama lui a fost mult mai complexă. De asta cred că și el și alții omuleți prinși în mașina vremurilor și a propriilor egouri intră sub umbrela a ceea ce am denumit „sindromul Pétain”.

Cum spuneam, sindromul ăsta e o combinație de narcisism, foame de atenție și complex al salvatorului. E credința clară că, dacă ai reușit să faci ceva bine la un moment dat, e imposibil să greșești în viitor. Mai mult, e ideea obsesivă că, dacă ai ajuns în față, atunci cu siguranță că meriți să conduci – o idee întărită deseori de oamenii care te apreciază.

Și dacă articolul ăsta a abundat de indivizi contestabili precum Antonescu sau abominabilul Goering, sindromul despre care vorbesc e ceva extrem de popular și astăzi și nu doar la dictatori.

De fapt, toată istoria asta a pornit dintr-o discuție cu o prietenă despre un mic șarlatan cu diplomă de doctor care se erijează într-un fel de salvator spiritual al neamului și combină habotnicia cu pseudoștiința. Nici nu e nevoie să vă spun despre cine-i vorba, că sigur v-ați gândit la câteva exemple. La absolut toți omuleții ăștia, fie că militează pentru spiritul național sau doar anti-știință, observăm aceleași trei trăsături: o obsesie cu salvarea altora, o încredere nejustificată în propria persoană și fie niște realizări cât de cât vizibile, fie niște „fani” care le țin locul.

Dacă vreți totuși să testăm aplicabilitatea teoriei în domeniul politic, România abundă de exemple. Avem în prim plan un băiat care începuse oarecum bine până a aruncat la gunoi atât propria ideologie politică, cât și votanții și prietenii din partid (și puțin și Constituția țării). Totul pentru a ne „salva” de pericolul unor reforme reale. Nu știți dacă vorbesc despre Iohannis sau Câțu, nu? De fapt nici nu contează, pentru că nu sunt și nu vor fi primii. Nici partidele aflate acum în opoziție nu s-au descurcat mai bine, mai ales că toate pleacă de la ideea că nu trebuie să construiască, ci să salveze.

Puterea îi atrage pe cei coruptibili, spunea nenea Herbert pe vremea când nu era încă ecranizat de Villeneuve. Oamenii care-și doresc genul ăsta de poziții, indiferent dacă le merită sau nu, vor ajunge mai devreme sau mai târziu pe o pantă descendentă și îi vor lua și pe alții cu ei. Pétain se putea pensiona liniștit după Primul Război, dat fiindcă era deja destul de bătrân și medaliat, la fel cum putea refuza să participe la Guvernul de la Vichy. Chiar și ajuns acolo, avea multiple alte moduri de a-și ajuta semenii.

Motivul pentru care n-a făcut-o, pe lângă presiunea timpurilor (căci mareșalul a fost totuși și o victimă), a fost faptul că el era sincer convins că el și doar el poate „salva” Franța. La fel, toți egomaniacii și sociopații pe care i-am văzut în ultima vreme la putere sunt convinși că pot „salva” România… uitând că România trebuie salvată în primul rând de ei.

P.S: Dacă vă plac efuziunile istorice de trei pagini unde în ultimele trei paragrafe o dau de gard, vă reamintesc că am mai scris și despre Pazvante Chioru, Giovanni Longo, Hastings și despre tipul ăla care incendia temple în antichitate. Imaginea din titlu a fost împrumutată de aici.