E august și, sub ochiul vigilent al pandemiei, sezonul bormașinilor consumă diminețile și paginile de Facebook ale celor blocați în case.

Știți despre ce vorbesc: acum e momentul ca eternele povestioare despre vecinul Mitică și bormașina lui năucitoare să iasă la suprafață. Sunt aceleași snoave la care ne hlizeam prin anii 2000 în Cațavencu și la care ne revoltăm acum, în online-ului lui 2020. Sunt istorioare inofensive cu omuleți gălăgioși și victimele lor colaterale. Nu vă faceți griji însă: din respect pentru cititorii mai tineri, n-o să mă apuc să vi le înșir pe-ale mele…

Cu toate astea, faptul că zgomotele verii nu s-au schimbat prea mult în 20 de ani ar trebui să ne dea de gândit. Un prieten spunea că „bormașinita” e o contagioasă și că de-aia ne tot lovim de bolnavi. Eu îndrăznesc să-l contrazic: bormașinile și ciocanele în calorifer sunt simple simptome ale unei boli mai grave. Sunt simptomele unui sindrom pe care comunismul l-a agravat și de care riscăm să nu ne mai vindecăm: Sindromul Gospodarului.

Înainte însă de a-i analiza cauzele, trebuie să studiem modul în care Sindromul se manifestă. Mai mereu, bolnavul e un omuleț care are la dispoziție un weekend liber sau un concediu și prea multe instrumente de distragere în masă. Mai mereu, mărețul proiect care trebuie rezolvat la șapte dimineața sau zece noaptea e ceva absolut banal precum instalarea unui raft lateral, montarea unui ghiveci agățător sau chituirea peretului de la debara. Bolnavul e mai mereu bărbat și de vârstă medie sau înaintată, deși tot mai mulți tineri par să se fi contagiat. Ce-i unește pe toți? O solidă educație comunistă (și includ aici și scoala din anii ’90, dar și educația parentală), educație care le-a inoculat pe veci spiritul gospodarului și sindromul care îl insoțește.

Cu ce anume a greșit educația „pe stil vechi” astfel încât la 45 de ani să iei șlefuitorul și să-ți lustruiești scaunul două zile? Cu trei mari lucruri, în principal:

1.Comunismul ne-a învățat că nu ai voie să nu fii ocupat. De-asta se muncea și sâmbata și de-asta se stătea cu orele în uzină, chiar dacă uzina nu producea nimic. Chiar și așa, se întâmpla uneori ca oamenii să aibă timp liber și nimic prin care să-l umple. Dacă se apucau cumva să vadă filme sau, Stalin ferește, să citească? Prin urmare, educația comunistă a creat mitul omului ocupat, ăla care și când nu e la partid sau la muncă lucrează mereu la „construirea socialismului multilateral dezvoltat”. De-asta până și cluburile cu hobby-uri de pe vremuri tot a muncă semănau. Din păcate, pe mentalitatea asta a picat la fix conceptul rural al „gospodarului”. Un om gospodar e un om care muncește! Astfel, dacă femeia „model” muncea în uzină și apoi venea să gătească și să spele, bărbatul trebuia să „aibă grijă de casă”. Prin „avut grijă de casă! se înțelegea să facă mereu ceva. Să-și lege Dacia cu sârmă, să-și închidă balconul cu țevi de fier… orice, numai să nu stea și să gândească. Sigur, în perioada comunismului multe din lucrurile ăstea erau greu de făcut oricum, dar asta tot nu însemna că trebuiau făcute.

2.Ce-și face omul cu mâna lui e bun făcut. În ciuda glumei despre „lucrul manual”, înțelepciunea populară insistă pe a face lucrurile cu mâna ta. Comunismul a încurajat indirect asta prin faptul că dacă tu nu făceai ceva, atunci poți fi sigur că nici Statul nu făcea, iar privatul nu exista. De-aia când se strica rabla cu care mergeai la Costinești puneai mâna și o reparai, evitând orice service ai fi putut găsi pe vremea aia. Din păcate, lucrurile s-au schimbat, iar o Mazda 3 nu e tocmai o Dacie 1300, să o repari cu sârmă, iar un cuptor electric nu mai merge peticit cu niște chit la țeavă. Există un motiv pentru care milenialii și generația Z iubesc atât de mult aplicațiile și platformele de servicii: sunt conștienți că nu poți fi bun la toate și că, în majoritatea timpului, e posibil să nu fii bun la nimic. Evident, când chemi un specialist, apare mereu problema încrederii, dar chiar și un specialist prost e mai eficient decât un gospodar bun.

3.Relaxarea e pierdere de vreme. Asta tot din Epoca de Aur ni se trage și e și principala explicație pentru care hobby-urile „neproductive” precum uitatul la seriale și jocurile video sunt privite cu suspiciune de generațiile mai vechi (la fel cum e privit și investitul în hobby-uri, că-i vorba de dat cu placa sau de filmatul cu drona). Cum adică să nu faci nimic? Pentru mulți e încă greu de conceput că uneori ai nevoie de zile în care să stai și atât. Să stai și să lâncezești, fără să ai polonicul sau șurubelnița în mână. Nu știu dacă ați observat, dar mulți dintre oamenii ăștia nu concep nici să iasă la munte fără să facă un grătar, să ridice un cort sau să facă lucruri pe care le-ar rezolvat cu 50 de lei în plus. Cum adică, să plătesc și să… nu fac eu? Păi se uită la mine vecinii!

Prin urmare, ai generații întregi de oameni care cred că fiecare oră liberă trebuie umplută cu ceva, indiferent de rezultat, că doar singur poți face unele lucruri și că relaxarea e un păcat, nu o binecuvântare. Și oamenii ăștia predau mentalitatea asta stahanovistă („protestant work ethic”, cum bine a adăugat un comentator – Rilache) și unor generații mai tinere. Ăsta e motivul pentru care o să vedeți destui revoltați că „nu gătești acasă, ci comanzi” sau că „nu îți schimbi singur bateriile de la chiuvetă”. Da, ador să gătesc, dar dacă am doar două ore și trebuie să mai și muncesc, mai fac și compromisuri. Da, știu că există magazine de DIY, dar ele sunt destinate fie oamenilor cu probleme minore, fie oamenilor care se pricep, nu ălora care n-au descoperit Netflixul.

Sunt oameni care ies din țară și apoi se întorc să le spună tuturor cât de leneși sunt englezii, francezii și nemții, că nu-și spală singuri piscina, că nu le miroase sufrageria a Domestos și că plătesc mii de euro doar pentru a se relaxa în concediu. Ăștia sunt fix oamenii care în copilărie își țineau camera curată pentru că… dacă venea cineva? Și, vorba lui Dan Badea: „A venit mă vreodată cineva?”

Prin urmare, propun ca de anul ăsta să-l iertăm pe vecinul Mitică, chiar dacă dă găuri în zid de o săptămână. De anul ăsta nu-l mai amenințăm cu poliția sau primăria. Vom trece doar pe lângă el, îi vom pune blând mâna pe umăr și, atunci când se va întoarce uimit, îi vom spune cu o lacrimă în ochi: „Îmi pare rău! Sunt sigur că știința va găsi curând un leac!”.

P.S: Ar fi corect totuși să spun că am și bormașină și o capacitate extinsă de a face zgomot. Totuși, prefer să-i las pe alții să-l facă pentru mine – cu excepția duminicii în care am montat un detector de fum la șapte dimineața, ca răzbunare pentru petrecerea vecinilor. Articolul de față nu acoperă însă faptele de arme. Sursa imaginii.