Nu țineam să scriu despre Iulia Marin, jurnalista a cărei plecare încă ține primele pagini ale rețelelor sociale… din păcate pentru memoria ei, aș spune.

E greu să nu înțelegi doliul pentru Iulia Marin. Din descrierile apropiaților, părea un om absolut extraordinar. Ca jurnalist cu siguranță că făcea parte din mâna aia selectă de oameni care încă înțelegeau ce înseamnă o știre sau un reportaj și știau să le execute fără reproș pe amândouă. De altfel, ea exista în lista mea tocmai din acest motiv. Nu ne cunoșteam, deși absolvisem aceeași facultate și lucrasem cu mulți oameni comuni – nu ne cunoșteam, dar o citeam când aveam ocazia.

Prin urmare, pot înțelege colegii îndurerați și apropiații care sperau ca povestea ei să se fi terminat altfel, pentru că Iulia merita o poveste mai frumoasă. Îmi e puțin mai greu să-i înțeleg pe cei care i-au confundat povestea cu un subiect de presă și pe cei care au întors tragedia pe toate părțile. Îmi este însă și mai greu să îi înțeleg pe noii experți în depresie care pare că ne-au invadat colțișorul de Internet și nu vor să mai plece. Îi știți, sunt ăia care au scris pagini întregi despre boli căutate pe Google, au acuzat statul român de crimă, au dat copy-paste din Gabor Mate și i-au certat cu superioritate pe oamenii din jurul Iuliei, de parcă ar fi trăit toți în aceeași casă, iar EI erau singurii cărora le păsa.

Practic, îmi e cel greu să-i înțeleg fix pe ăia care o “citeau zilnic” și erau super fani, dar habar n-aveau ca diagnosticul ei nu a fost niciodată cel de “depresie”, sau cel puțin nu doar de depresie. L-a scris chiar autoarea în repetate rânduri, inclusiv într-o postare de luna trecută. Suferința ei era mai profundă și complexă medical, motiv pentru care și-a și documentat parcursul (un act de imens curaj și de generozitate pentru alți bolnavi). Vorbim despre o afecțiune pe care, din descrierea ei, nici medicii nu o înțelegeau prea clar, dar pe care experții online au descifrat-o instant, deși acum un an aceiași oameni erau convinși că vor “face autism” de la vaccin.

Să nu mai vorbim despre zecile de comparații între cazuri complet diferite, în care autorii puneau în aceiași oală o persoană despre care clar nu știau nimic… cu vărul lor care era cam trist acum doi ani și pe care l-au ajutat ei cu o bătaie pe umăr. Serios, am citit niște exemple “personale” cel puțin înflorite, cel mult jignitoare. Mai grav e că am văzut comparații și paralele de gen inclusiv de la oameni care, în stiva de diplome de sub pat, au colecționat și una de psihologie.

Unii mi-ar spune că genul ăsta de abordări pot aduce “notorietate” unei afecțiuni, dar eu aș zice că nu e cazul. E una să vorbești despre sănătate psihică în general sau despre modul in care sunt privite tratamentele pentru ea în România, dar e complet altceva să inventezi definiții pentru o boală care, în cazul nostru, nici măcar nu descrie corect diagnosticul real. Minimizezi și experiența celei plecate, dar și importanța depresiei clinice, a tulburării bipolare și altor afecțiuni care fac prea des victime în România. E ca și când ne-ar părăsi un om mai plinuț, iar tu ai scrie un rând de condoleanțe și două pagini de sfaturi de nutriție, fără să știi clar dacă au sau nu legătură cu decedatul – că na, oamenii trebuie să mănânce sănătos, deci n-are cum să strice, nu?

S-ar putea să sune cam dur, dar, în esență, cred că singurele reacții legitime în cazul ăsta erau inevitabila tristețe pentru pierderea unui om frumos și… frica. Da, frica! Deși am văzut mai multe saloane de spital decât aș fi vrut și am citit destul de multă literatură medicală (pentru un profan), habar n-am cu ce se confruntă oamenii a căror sănătate psihică e pusă la încercare. Băi, dar știți cum n-am habar? Absolut deloc și ce e mai trist e că nici mulți medici n-au, pentru că psihiatria și neurologia sunt domenii unde anual mai descoperim o piesă de puzzle ca apoi să ne prindem că mai sunt vreo trei lipsă în jurul ei. Nu am habar cum se simt oamenii cu astfel de afecțiuni, dar recunosc că îmi e frică. Și probabil și vouă.

Încercarea de a explica reductiv o experiență nu ajută pe nimeni, chiar dacă strânge Like-uri. Uneori e mai bine să ne oprim la emoții și să le lăsăm să curgă, fără teorii despre traumă, supraraționalizări și sfaturi pentru alții. Să nu confundăm propria teamă și nevoia de control cu empatia.

P.S: Așa cum remarca cineva, am mai atins și eu subiectul sănătății mentale în trecut, dar recitind acum îmi e puțin rușine de cât de subțire a fost analiza de atunci. Na, poate că pur și simplu nu înțelegem! Sursa imaginii.