Religia pentru cei mici…

Acum ceva vreme scriam cu spor despre frica pe care religiile organizate tin sa o instituie printre credinciosi , despre cum aceasta frica a ajutat in Evul Mediu si despre cum Biserica practica un PR ceresc destul de depasit.

Voi lasa pentru o perioada abordarea critica a religiei in favoarea unei intrebari simple pe care cineva mi-a pus-o acum un an, cand cu foc combateam educatia religioasa : Ti-ai boteza copilul in spiritul religiei crestine ?

Raspunsul este ”da”. Suna dubios cand vine de la un agnostic dar nu numai ca l-as boteza, dar eu insumi i-as lua cateva carti ortodoxe : o carte de pilde, o mica Biblie si celebra ”Puterea unui copil”.

La fraza asta cititorii au probabil o reactie de gen ”Huh ?”. Urmeaza explicatia : Personal, nu cred ca un copil , pana in 14 ani (daca ar fi sa analizam o serie de noi studii psihologice) poate intelege conceptul de morala (sau studiul ei, etica) la nivelul la care l-as putea intelege eu acum. De asemenea, mi se pare inutil sa explici unui pustiulache ce inseamna libertatea si ce inseamna sa fii privat cu-adevarat de ea (inchisorile). Sistemul legislativ-normativ este oricum greu de inteles si pentru cei care l-au pus pe picioare. Cel mai bine este sa-i arati unu copil un sistem simplu moral, bazat pe exemplu, cu povestiri frumoase pe care sa le inteleaga si in principal axat pe mecanismul ”cauza-efect”.

Copilaria mea timpurie a stat sub semnul unei ortodoxii destul de convingatoare. Nu cred ca am fost singurul, nu m-a fortat nimeni si nu regret nimic. Pana la urma, cum zicea si radugo , crestinismul este un sistem filosofic extrem de bine rafinat si pus la punct.Ca orice sistem, are hibele lui (desi este de departe peste multe din aberatiile lansate de pretinsi filosofi). Este mult mai usor sa-l accepti sau sa-l ignori decat sa te chinui sa le demonstrezi celorlalti ca nu au dreptate.

Probabil , pe la 14-18 ani , viitorul meu pustiulache o sa zica pas la crestinism. Daca e indeajuns de matur si dupa ce trece de perioada de rebeliune adolescentina o sa-l las sa-si aleaga ce religie il face sa se simta bine , cu simpla conditie sa nu fie un cult imbecil care sustine ca detine adevarul absolut in detrimentul vietii personale. Atunci omul simte nevoia de incluziune si ar fi de datoria mea sa-l orientez spre activitati mai pasnice. Oricum, daca la 18 ani vrea sa fie budist, ma duc eu sa-i fac actele.

Daca ar fi sa ma judec pe mine, as zice ca am ajuns la punctul in care spiritual ma redresez prin ceva ce seamana a crestinism (desi e in fond un deism personal) dar mai imprumuta si din alte religii fara a recunoaste vreo carte sfanta, doar o entitate superioara.

Prin botez inteleg botez in sens simbolic, formal. Nu sustin ca trebuie sa impuiezi capul celui mic cu ”taina botezului”. O va cerceta daca doreste.

Ca un tag, merge mai departe la cine ar chef sa-l preia, indiferent daca se afla sau nu in blogrollul meu : V-ati boteza copilul in religia din care faceti parte ?

P.S : Colindele astea m-au adus la exasperare, la fel si folkistii reciclati in frunte cu Hrusca dar pentru ca tot e in ajunul zilei de maxima indopaciune, Craciun X tuturor ! Prin X intelegem : Fericit, Religios, Metalist, Brutal, Imbelsugat, Cald, Erotic….

P.S 2 : Din nu stiu ce motiv, ”Incoming Links” nu imi mai afiseaza nimic nou de pe la inceputul lui noiembrie desi s-au facut destule referinte la mine. Daca vreti sa-mi atrageti atentia asupra a ceva fain scris de voi sau asupra unui post legat de un subiect discutat aici, lasati un comentariu sau dati un pingback random 🙂

39 COMMENTS

  • Foarte grea tema, mai ales că eu şi religia avem o problemă serioasă. Nu ştiu dacă aş reacţiona ca tine, sincer. Habar nu am. Spui foarte bine, este puţin probabil ca până la o anumită vârstă să-şi poată aranja singur o reprezentare, dar mă tem că, oferindu-i instrumentele necesare, aş putea să-l forţez să aibă una. În fond, ceea ce vine de la cei mai mari, mai ales dacă este vorba de părinţi, este bun, nu? Sau cel puţin acesta este cel mai posibil scenariu, ducând totul la simplism.
    Grea decizie. Nu aş vrea să greşesc. Am senzaţia că ar fi o greşeală mult mai mare decât altele.

  • Merci de raspuns.

    Demaio : Da , ai dreptate cu ”ceea ce vine de la parinti”. E chiar dificila treaba din punctul asta de vedere.

  • Da, dar in copilarie au nevoie de un punct de sprijin si nu cred ca Nietzsche & Co il poate oferi.

  • Oh my, oh my. E o intrebare frumoasă (ca să zic aşa) şi o să îţi răspund pe blog (îmi fac timp în seara asta)pentru că de multe ori mi s-a atras atenţia că evit orice subiect legat de religii (pe blog, nu în viaţa personală).

  • Nu ar fi. Materiale religioase am avut intotdeauna la indemana. De multe ori aduse de mama. Imi amintesc ca aveam in jur de sapte ani si mama era fericita pentru ca ma considera un om mult mai credincios decat ea. Acum nu sunt nici macar cat ea. Acum nu sunt de loc. Crescand am ajuns la varsta la care am putut gandi singura si la care mi-am ales singura drumul. Si am trecut prin perioade (clasa a III-a) in care plangeam gandindu-ma ca eu ma gandesc la inexistenta lucrurilor divine si ca ele poate exista.
    Mi se pare un lucru important si necesar sa ai informatia ca sa poti sa alegi. Important e sa stii cum sa prezinti lucrurile, fara sa faci excese, sa fii moderat si sa il lasi pe copil sa aleaga.

  • Ţi-aş răspunde, dar… care religie?!

  • Eu o sa-ti raspund… insa problema e ca inca nu sunt botezat…
    Parintii mei sunt destul de credinciosi, dar nu m-au botezat… nu m-au obligat sa merg la biserica, nu mi-au zis nici macar sa fiu cuminte, respectuos sau mai stiu eu cum. Totusi mi-au dat un exemplu in asa fel incat ma simteam jenat sa le spun uneori ca eu nu vreau sa merg la biserica (apropo, biserica insemnand orice cult crestin) sau sa ma apuc sa beau ori sa fac altceva… Si acum ma simt prost sa fac lucrurile mentionate…
    Mie-mi place serviciul religios de la protestanti, sau neoprotestanti…chiar si de la catolici. In religia ortodoxa nu suport multe si am luat in deradere multe din ea, dar anul asta, mai precis acum cateva zile m-am botezat pentru prima data-n viata mea si chiar am avut o senzatie aparte, o senzatie ce n-am mai traito pana atunci….
    Eu poate pe viitor voi merge la o biserica catolica, protestanta sau neoprotestanta, dar lunar ma voi spovedi la o biserica ortodoxa….
    Cat despre copiii mei… as incerca dac-as putea sa aplic aceasi strategie ca cea a parintilor mei.

  • *am zis m-am botezat pentru prima data-n viata mea. Vroiam sa spun ca m-am spovedit… daca se poate numi asa, cu toate ca l-am mintit pe parinte si nu i-am zis mai nici un pacat tot am simtit ceva aparte.

  • Krossfire, inca o problema.
    De ce sa botezam copiii de mici? De ce sa decidem noi pentru ei? Il duci la biserica, ii spui toate variantele si cand stie diferenta dintre bine si rau o sa aleaga el singur. Cred ca dintre relgile crestine doar religia ortodoxa face greseala asta. La catolici se da mirul pe la 15-16 ani si abia atunci e validat botezul (sper sa nu gresesc)

  • Pentru ca degeaba-l botezi daca o sa ajunga la 12-15 ani si-o sa-l doara fix in basca de botezul primit si de religie fiinda el oricum habar n-avea ce i s-a-ntamplat cand era mic.

  • Ma refeream la botez ca la ceva simbolic, o formalitate. Nu am de cand sa impuiez capul nicicui cu ”taina botezului”. Daca ii place, o va cerceta si singur.

  • Stelian : Inventeaza una 😛

  • Am schimbat cu ”in detrimentul vietii personale”. Sunt culte care-ti interzic orice alta activitate cu exceptia preamaririi divinitatii.

  • “cu simpla conditie sa nu fie un cult imbecil care sustine ca detine adevarul absolut
    Hm, asta exclude 90% din religiile existente, mai ales cele mari.
    G.

  • Yup ,that’s my point also 🙂

  • Eu mi-aş creşte copiii în religia mea… Pentru că ştiu cazuri în care aşa au păţit iar mai apoi, când au început să-şi pună ei mai multe întrebări, şi-au dat seama că nu religia aceea li se potriveşte. Şi au schimbat-o. Foarte bine, nimic împotrivă… Însă ei să hotărască asta, mai târziu, când au habar de ce fac. Până atunci îî voi boteza şi vor petrece la fel ca restul familiei.

  • Eu cred ca un copil e in stare sa inteleaga morala si de pe la 4 ani.Cunosc cateva situatii de copii cu care se vorbea de mici ca si cu maturii, si au ajuns de mici sa inteleaga lucruri profunde, seriose, etice si sa-si puna intrebari uimitoare.

  • il voi boteza in religia mea, ateu 😀

  • Cand m-am nascut, parintii mei nu aveau practic nicio religie, adica nu frecventau nicio biserica dar nici atei nu erau. Si au hotarat sa nu ma boteze in Biserica Ortodoxa pentru ca ei n-aveau vreo legatura cu biserica. Mai tarziu, au inceput sa frecventeze o biserica neo-protestanta la care am aderat si eu la 19 ani din proprie convingere. Am o fetita de 8 luni pe care nu am botezat-o si cred ca are dreptul sa aleaga singura pentru ea, mai tarziu.

  • p.s.

    noi nu putem controla alegerile copiilor nostri. Orice religie ar alege, chiar si un cult imbecil, nu ne-ar face sa-i iubim mai putin:)

  • Orice religie devine la un moment dat organizata. Este si modul in care supravietuieste: daca nu are reguli clare nu se poate transmite mai departe. Institutionalizarea devine necesara pe masura ce religia se raspandeste.

    Botezul in religia respectiva inseamna pentru multi un fel de distractie, la fel ca si cununia. Mi se pare lipsit de obraz sa te botezi si sa te cununi intr-o religie despre care cunosti putine lucuri sau pe care nu o recunosti.

    Mai bine un ateu hotarat decat un “crestin” caldicel.

  • Ateizarea vine pe parcurs, nu e o chestie pe care sa i-o predai unui copil de 8 ani desi poti face asta.

  • Zeu străin

    Nu vă-nchinaţi la acel zeu,
    la efemera-i mântuire.
    El n-a salvat poporul său.
    Cum te va mântui pe tine?

    Tânjeam să trăim-n fericire,
    el ne-a făcut sângele greu.
    A adus sabia-n omenire.
    E-acesta fiul lui Dumnezeu?

    Să alungăm frica de năluci,
    natura ne e Dumnezeul viu.
    Salvarea noastră este aici
    nu-n cel ce vine din pustiu.

    Priviţi istoria ce-a urmat
    din vrajba cu poporul său,
    dâra de sânge ce-a lăsat
    cel ce-i crezut că-i Dumnezeu.

    În venerarea credincioşilor,
    an după an el se “renaşte”.
    Sângele curge-n măcelul mieilor,
    când e uscat sunt “sfinte” moaşte.

    De ce grupările creştine
    Trăiesc continuă învrăjbire?
    E răul ce le întreţine.
    “Salvarea” le e rătăcire.

    Dar zeul nostru e pe stânci,
    nu-i este foame şi nici sete.
    Nimeni nu-l poate răstigni,
    are picioarele în pietre.

    Ne-aţi luat altarele de foc,
    pe ele biserici înălţând.
    De-atunci nu mai avem noroc,
    sângerăm cu omul sângerând.

    N-avem nimica cu Avram
    şi zeul lui ce sânge cere.
    Căci venerăm izvor şi ram.
    Ele ne-or duce la-nviere.

    Cuţitul lui Avram străin ne este,
    să creadă alţii c-aduce mântuire.
    La noi mioara ne vorbeşte,
    Treimea sfântă? Flori, ape şi iubire.

    Noi credem în sânziana cântând,
    în glasu-i ce ne mângâie-n noapte,
    ascultăm pădurea, un râu susurând.
    “Iubire!” zâna ne spune în şoapte.

  • Creştinismul originar – cult demonic

    Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înţela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină privind adevărata-i esenţă. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar.

    Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care va veni trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) să îi salveze. Prin urmare Hristos trebui să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.

    Venirea salvatorului poporului era aşteptată de multe veacuri. El trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor dar şi un rege din stirpea regelui David care era din neamul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din această spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.

    Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Biblie, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri de la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile ei?

    Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor. „Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sunt evrei ci dintre cei pe care Iisus îi numea cîini.

    O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici pe această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

    În misiunea salvatorul era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbină casa? Un om nebun!

    Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el era mesia era deosebită. Aceasta a atras reacţii fireşti. Cărturarii zicea că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare de om dezechilibrat. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi tratat un om astăzi care şi-ar respinge astfel rudele? Bolnav mintal!

    Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus mai cu seamă cu scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis dugurile rele într-o turmă de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vorbele lui Iisus sunt fără sens. Să luăm de exemplu grupurile mafiote care se războiesc între ele deşi fiecare se află de partea răului. Faptele diavolului nu ţin de ideea că cei răi nu se bat cu cei răi precum Iisus vrea să argumenteze, cum că diavolul ar lupta împotriva lui însuşi. Scuza lui Iisus este puerilă, cei răi se bat cu toţi inclusiv cu alţi oameni răi de teapa lor.

    Un alt episod din faptele acestui om bolnav mintal este cel cu smochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Să ne imagină că un om merge la casa unuia şi-i cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din casă pur şi simplu nu au mîncare. Urmează ca cel care a cerut mîncare să îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa aceea. Cum ar fi etichetat un astfel de individ care blestemă pentru că pur şi simplu nu ai ce să-i dai de mîncare atunci cînd el a vrut să mănînce? Puţin spus un nebun, este răul întruchipat care pur şi simplu nu raţionează. Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Cazul lui Iisus este tipic patologic al unei minţi bolnave.

    Să luăm de exemplu una din învăţăturile acestui om, privitor la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Contează ce băgăm în pîntece. Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.

    Să analizăm doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic bazat respectînd această învăţătură a lui Iisus. Un om ticălos este prins în fărădeligile sale şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sunt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă mintal nu poate exista funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.

    Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Satana iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos în păcat cu el. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii din suferinţă pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor.

    Să cercetăm cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?

    Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se voi supune noii învăţături. Această frică de năluci persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului care pîndeşte la orice pas creştinismul s-ar dezintegra. Observăm că atenţia este pe diavol şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce. Dar sechelele mentale pe care le implantează în minţile oamenilor, pe cei mai mulţi rămîn să-i bîntuie toată viaţa. Deşi despre „învingătorul morţii”, se spune că a ajuns acolo la dreapta Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă care a urmat după „înălţarea sa”. Să vedem fructele date ce pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat?
    Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Ne putem întreba dacă nu s-a dus cumva direct în iad de unde nici că-i pasă de ce se întîmplă pe pămîntul deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin pe pămînt. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă în cazul Iisus.

    Cine este în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul. Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce durere prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.

    Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.

    Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz patologic de bolnav mintal a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele fac, degizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”.

    Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sunt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc. Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi rapacitatea socială a unora care pozează în creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre ei sunt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului creştin nici nu ştiu practic în mîna cui intră.

    Puterea politică a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a creştinismului care a fost folosit de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul l-a tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.

    Despre cel care a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Un om ce îndrăzneşte să gîndească în cele aşternute aici. Am scăpat de frică, mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sunt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sunt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un bolnav mintal de a cărui boală se suferă în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne poate duce la pieire. „Salvatorul” demonic ne-a adus încet încet la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Unde să mai căutăm salvarea?

    unom

  • Dar de ce naiba sa cauti salvarea intr-o religie ?

  • Balada creştinului sincer

    Fraţi creştini din lumea mare
    dac-aveţi vreo întrebare
    despre Domnu’ nostru Isus
    la răspuns eu sunt dispus.
    Cu Isus am legământ
    că El este cel mai sfânt.
    Toată lumea vreau să ştie
    că trăiesc în bucurie!

    Astă noapte-am venit beat
    şi nevasta m-a certat.
    Uite-aşa m-am enervat
    şi când m-am trântit în pat,
    am oprit-o să mai caşte
    i-am dat câteva la coaste.
    Să ţină minte vroiam,
    că e coastă din Adam.
    Dimineaţa m-am trezit
    cu nevasta am vorbit.
    Mă gândeam să-i cer iertare
    dară nu am fost în stare.
    Că riscam să mă refuze,
    că femeile-s cam zuze.

    Dară Domnul Împărat
    Isus cel nevinovat,
    El nu este supărat.
    I-am spus în gând răspicat
    ce-am făcut când am fost beat,
    şi-aşa Domnul… m-a iertat.
    Ori de câte ori greşesc
    tot la Isus mă gândesc.
    Că El fără ezitare
    mă scoate din supărare.

    Doamne m-am tot întrebat,
    c-aşa fără de păcat,
    cu Hristos în legământ
    mă gândesc că aş fi sfânt.
    Oare cum este chemat
    cel ce nu are păcat?
    Tu mi-ai luat păcatele
    n-am primit pedepsele.

    Îmi ziceam şi eu cumva,
    oare este drept aşa?
    Tu să ierţi la infinit?
    pe cel ce s-a pocăit?
    Că Satana de-ai greşit
    iute că te-a pedepsit.
    Mă întreb de acest gest?
    Satana pare onest.
    Dar cu Domnul meu Iisus
    păcatele-s duse sus,
    unde se acumulează,
    c-aşa Domnul… ne salvează.

    De păcatele le ţine
    un gând în minte îmi vine:
    Nu cumva Domnul Hristos
    este mare păcătos?
    Dacă mai gândesc un pic
    nu mai înţeleg nimic.
    Cine-i sfânt şi cine-i drac?
    Dar mai bine-ar fi să tac.

    Metoda funcţionează,
    asta nu se contestează,
    am ajuns un om de vază.
    Drac sau sfânt ce mai contează?
    Cu Isus am legământ
    că El este cel mai sfânt.
    Toată lumea vreau să ştie
    că trăiesc în bucurie!

  • Moaştele Sf. Ilie Constipatul

    Înc-o mare bucurie,
    o veste minunăţie:
    Dup-o lungă pribegie
    este la Mitropolie
    moaştea sfântului Ilie!
    Cel Ilie Constipatul
    care-a biruit pe dracul.
    Sfântu-aşa i-a rezistat,
    zece zile constipat.
    Sta continu-n rugăciune
    adunând faptele bune.
    Deşi a fost chinuit,
    strădania l-a sfiinţit.
    Ce e-n el e acum sfânt,
    nu poate zace-n mormânt.
    Vestea umblă-n lung şi-n lat
    despre sfântul constipat:
    Moaştele-i sunt la pupat!
    I-o minune! Azi Ilie
    vindecă de diaree.

  • Creştinul morbid

    E sfârşit de săptămână
    la biserică se-adună
    să se roage sau să caşte
    sau să pupe ceva moaşte
    ortodocşii credincioşi
    crezuţi veşnic păcătoşi
    închinare-şi vor aduce
    către mortul de pe cruce.
    Stând aşa să îi privim
    un nume să le găsim
    când se-nchină la Livid:
    Zici, creştin = morbid.

  • Nu te contrazic. Am cam trecut de faza aia 🙂

  • Problema moaştelor în România

    De la Revoluţia din decembrie 1989 încoace, în România se manifestă un fenomen unic în lume: ţara importă moaşte. Este paradoxal că activitatea este complet necenzurată. Cu alte cuvinte nu se ştie public cu certitudine cine sunt acei oameni mumificaţi. Tabuul religios împiedică cercetări obiective asupra persoanelor mumificate declarate sfinte. Mărturia celor care aduc astfel de corpuri, sau bucăţi din ele, în România este îndeajuns ca justificare în sistemul de legi.

    Ne întrebăm pe bună dreptate de ce, cei care renunţă la moaşte în favoarea aşezămintelor religioase ortodoxe din România, fac aceasta? La ce preţ monetar sunt procurate aceste achiziţii? Tranzacţiile rămân secrete, credinciosul creştin ortodox neavând acces decât la pupatul moaştelor. În prezent în România s-au acumulat sute de moaşte, revista Lumea credinţei, anunţă cu mândrie că iar au sosit moaşte de pe undeva din lume, vestea dorind să fie o bucurie pentru creştinul ortodox.

    De ce renunţă alţii la moaşte în favoarea românilor ortodocşi? Este o întrebare care surprinde pe oricine nu numai pe credinciosul creştin ortodox. Oare acei oameni nu mai au nevoie de puterea sfântă a moaştelor? Sau au constat că nu sunt deloc sfinte? Sau poate că la un preţ bun pot renunţa, astfel că moaştele intră şi ele în circuitul comercial ca orice bun de consum (sigur că aici nu este vorba de a le consuma, ci de a servi ca produse care îl aduc pe cel care le pupă mai aproape de mântuire).

    Aceste nedumeriri nasc câteva ipoteze plauzibile:
    1. Dându-şi seama ca bate un nou vânt al raţiunii, proprietarii moaştelor vor să scape de ele realizând grotescul şi sminteala venerării unor cadavre. I-au găsit pe românii ortodocşi singurii care să le accepte.
    2. Proprietarii moaştelor vor dobândi beneficii băneşti care îi satisfac, astfel că renunţă la moaşte din dorinţa de profit.
    3. Proprietarii moaştelor ştiu că mai devreme sau mai târziu pot fi implicaţi juridic privind provenienţa moaştelor. Analizele forensice pot dovedi falsul corpului mumificat. Mai mult, experţii pot descoperi că acel corp de „sfânt” de fapt a aparţinut unui om ucis undeva, neavând astfel nimic din sfinţenia ce i se atribuie, ci fiind un rezultat al crimei cuiva.
    4. Moaştele sunt folosite pentru a transporta droguri, scăpând de controlul vamal deoarece trec drept obiecte de cult.
    5. Criminalii vor să scape de acele cadavre care pot fi dovada că au comis crime. România, ca ţară predominant ortodoxă, prin regimul de cult al moaştelor, reprezintă protecţia cea mai sigură ca acele crime să nu fie descoperite.

    Raţiunea ne îndemnă să credem că motivaţia altruistă de a renunţa la moaşte sfinte nu poate exista atîta timp cât proprietarii lor mai cred în puterile moaştelor. Moaştele sunt nepreţuite pentru cel care crede în beneficiile lor de a-l apropia pe om de viaţa veşnică promisă de Iisus. În plus, prin venerarea lor, moaştele sunt o sursă sigură de venituri încasate de la cei care le pupă. Nu rămâne decăt să credem că beneficiile de a renunţa la moaşte, spre a le exporta României, întrec pe cele de a le păstra.

    Vremea nu este departe când statul român va lua măsuri ca moaştele aşezămintelor ortodoxe să fie cercetate forensic şi astfel să se afle vechimea acelor cadavre mumificate şi poate chiar identitatea acelor oameni morţi. Mitul inviolabilităţii moaştelor se va spulbera odată cu primele cercetări în această direcţie. România a ajuns în prezent un dumping, locul unde se aduc mumiile „sfinte” ca bătaie de joc făcută acestui popor credul în „păstorii” lor ortodocşi. Românilor ortodocşi li se oferă cu neruşinare grotescul şi sminteala venerării moaştelor, a cadavrele mumificate ale unor oameni spre „mântuirea” sufletelor lor. Nu poate fi un exemplu mai relevant de descompunere religioasă a unui crez care se hrăneşte spiritual din morbidul moaştelor.

  • Nu cred ca crestinismul a fost originar demonic insa a ajuns demonic in mainile celor care au pus mana pe el.

  • drumul catre iad e pavad cu ganduri bune.
    nu cred ca are sens sa discutam despre biblie, o nascocire, o facatura a oamenilor. eu nu pot fi sigur ca tot ceea ce a fost prezentatat acolo s-a intamplat macar o data.
    nu are sens sa discutam despre un om care poate nici nu a existat. ce invatatura putem sa luam de la el? tot ceea ce spune (presupunem ca a spus) este valabil acum 2000 de ani. acum totul este schimbat, alte nevoi, alte necesitati. get real people!

  • Uhmm, eu nu cred in iad :))

  • Kross, la mine e simplu: dacă o să am un dude junior şi o dudette junioară, atunci cred că decid cu soţul dacă îi botezăm ori pas. Măcar dacă mă va acuza la bătrâneţe, am să-i zic: “Ştii, tac-tu a fost de acord să te botez!” =)) .
    Glumesc. Păi să vedem: pe la 28 cică mă mărit şi eu dacă nu-mi place viaţa de free chick, la 30 bag un bebe. Hmmm, dacă l-aş boteza? Desigur, dar nu (doar) la ortodocşi. Vreau să fie mai special copilul ăsta al meu, pentru că e-al meu şi al lui taică-su. Şi odrasla şi aşa ar fi binecuvântată cu doi părinţi ca noi, de ce să nu fie şi un doamne-doamne acolo?
    Dar se înţelege că la petrecerea dată în cinstea botezului nu o să cânte altă muzică decât The Doors şi Jimi Hendrix. Bless you! 😉

  • Si eu tot pe la 27-28 am in plan maritisul. Intre timp mi-am mai schimbat optiunile cu privire la botez si crestinism.

  • Apropo de botez, scrisesem acum câtva timp o poezie dedicată părinţilor inconştienţi care aduc pe lume copii, îi botează şi apoi nu se ocupă de ei.
    Şi plânge-acum,
    Căci o ucide înăuntru
    Otrava în care ai scăldat-o la botez,
    Ucizi un suflet inocent şi nu îţi pasă.

    Nu vreau să-mi scald copilul în otravă la botez, dacă înţelegi unde bat. 😉
    Am să o pun integral pe blog cândva să vezi unde duce inconştienţa. Deci e ok să te însori după 28 de ani. 😀

  • E kinda Miruna Vlada (adica putin cam prea grafica). E ok sa te insori cand obosesti 😛

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire