Pentru cine a trăit glorioșii ani ’90 în care European Drinks producea votcă la cutie și în care trupa André umplea stadioane, lucrurile care acum pot părea ciudate erau de o normalitate sfidătoare.

Unul din aceste lucruri era și celebra „pungă pe telecomandă”, un obicei pe care până și artiștii de stand-up au ajuns să îl observe, dat fiindcă simpla lui mențiune e teribil de amuzantă pentru cei mai tineri. Dacă ai peste 30 de ani, cel mai probabil zâmbești deja, dar nu de la textul meu anost, ci pentru că-ți amintești cu câtă grijă și înțelepciune înfofoleau ai tăi telecomanda în pungă.

Pentru restul, permiteți-mi să explic. În, să zicem, 1995, să ai televizor color era similar cu a avea televizor 4K acum. Era scump și oarecum inutil, pentru că n-aveai efectiv canale TV care să-l pună în valoare, dar vai ce te mai invidiau vecinii! Dacă aveai Hermes (un televizor importat de o firmă din Slobozia, al cărei patron se credea J.R. din Dallas), Thomas sau NEI (japonezi) erai boier. Dacă aveai Samsung sau Goldstar, actualul LG, de unde aveai tu mă atâția bani? Făceau ai tăi bișniță?

Televizoarele color mai noi veneau și cu fantastica telecomandă, un fel de apogeu al tehnologiei pentru România post-Revoluționară. La rândul ei, telecomanda venea într-o punguță de protecție. Fără bule sau izolare cu plastic, doar o pungă.

Ei bine, majoritatea oamenilor țineau de punguța aia timp de vreo 3-4 ani cel puțin. De cea originală, nu de una găsită aleatoriu! Nu, nu vă gândiți că nu existau alternative la telecomenzi (fie universale, fie create de același producător), dar ideea de a ține telecomanda în stare perfectă era un fel de obsesie pentru orice român care făcuse rate pentru televizor.

(Cam asta puteai găsi pe masa fiecărui român, doar că telecomenzile vremii erau mult mai butucănoase, iar pungile mai roase de vreme)

De altfel, dacă duceai televizorul la reparat (da, era o afacere pe vremea tuburilor catodice), era musai să-i duci telecomanda în pungă și să o primești la fel. Ba, un vecin se lăuda nu doar că n-a scos-o din pungă, dar că nici nu o folosește, că oricum mai face și el sport până la butoanele televizorului! Unui alt vecin îi era frică să scoată și televizorul din cutie, de teamă să „nu audă hoții” (ceea ce nu era o idee chiar atât de deplasata prin anii ’90).

Mulți ar spune că treaba asta cu pungile era un soi de ipohondrie și în cazul celor care te rugau să te speli pe mâini înainte să „umbli cu telecomanda” poate că și era. În principal însă vorbim despre o neputință pe care o întâlnim și acum. E o neputință gravată în comportamentul unui popor care a fost privat mulți ani de normalitate.

Telecomanda era cumva un portal către altă lume, una la care nu avuseseși multă vreme acces. Era cumva o lume a abundenței, o lume vie (dată poate și de contrastul uriaș la care țineau majoritatea românilor televizoarele – să se vadă că ai „color”, nu?).

Pierderea telecomenzii era echivalentul pierderii conexiunii cu acel “afară” colorat și divers, într-un contrast clar cu griul în care băltea România. Voi știți ce oroare era să scapi o telecomandă pe jos? De altfel, deși ai mei n-au avut niciodata fixația pungilor, scăpatul telecomenzii mă scoate și acum din sărite, deși cea de mai sus nu e aproape niciodată folosită (televizorul e o extensie a laptop-ului).

Din fericire, „telecomenzile” de azi au touchscreen și mai multe lumi la dispoziție, pe lângă faptul că sunt mai mici și încap în buzunare. Și chiar dacă husele nu sunt un accesoriu ieșit din uz, duse sunt „borsetele” în care se lăfăiau telefoanele anului 2000. O folie de protecție e suficientă pentru un smartphone nou, de exemplu.

Cumva, dispariția pungilor de pe telecomandă a fost dispariția nesiguranței. A nesiguranței financiare și a nesiguranței că acea legătură cu lumea de afară ar putea fi brusc tăiată de vreo mână nespălată sau de o căzătură de pe măsuță.

Dar asta nu înseamnă că putem să ne lăsăm televizoarele pe mâna oricui. Și asta nu înseamnă că dacă fragila noastră conexiune la Vest nu mai poate fi pur și simplu închisă, ea n-ar putea fi furată. Așa că, atunci când alegeți idioți la putere, gândiți-vă că din cauza unora ca ei părinții voștri puneau pungi pe telecomandă.

P.S: Culmea, am avut la un punct și un televizor color la care eu eram telecomanda.