[Nota : Puteti citi recenzia in original pe blogul BMB, alaturi de o recenzie mai veche la Zgomotul si Furia. Evident, ambele imi apartin altfel nu le-as mai fi postat.]

Neil Gaiman. Va spune ceva numele asta ? Englezilor le spune cu siguranta. Un autor de romane grafice si literatura in general usor, Neil Gaiman a dat lovitura publicistic in 1998 cu romanul Stardust (Pulbere de stele), ilustrat de Charles Vess , pentru ca ulterior, in 2007, sa dea lovitura si cu filmul bazat pe aceasta carte.
Aici voi trata exclusiv cartea ,reeditata recent la editura Tritonic. Un prim aspect care m-a deranjat la varianta Tritonic a fost lipsa ilustratiilor din carte. Evident, pentru un pret de 14RON (18 RON in librarii) nu stiu la ce te poti astepta, dar macar din cand in cand, o redare alb negru a ilustratiilor genialului Vess ar fi mers. Al doilea aspect care irita profund este coperta, care iti ofera o scena din ecranizarea filmului, o ecranizare buna, dar care sufera de problema oricarei adaptari : limiteaza imaginatia. Mai rau, editorii se lauda cu aceasta coperta. Multe carti scrise dupa filme preiau imagini din filmul efectiv, fapt care ar putea indica necunoscatorilor ca ”Pulbere de stele” a fost scris dupa film, nu invers.
Daca tot am inceput in nota asta ar fi ceva sa enumar si restul de minusuri din varianta Tritonic. Primul ar fi biografia autorului. Nu stiu cine s-a gandit sa scrie ”Daca dati search pe Google dupa numele Neil, va aparea autorul” dar cu siguranta nu are ce cauta intr-o editura. Acele trei sferturi de pagina sunt pline de aberatii – pana si wikipedia e mai la obiect. O alta problema ar fi traducerea in sine : Nu pare unitara. Daca in anumite momente textul curge si devine imersiv in altele regasim propozitii simple (in sens gramatical : subiect + predicat) , discrepante in dialog si ce e mai rau : traduceri aproximative. Vorbim de o carte plasata intr-un univers fantasy, da ? Prin urmare, ma astept ca cel care o traduce sa aiba putin habar despre ce se intampla intr-un astfel de univers. In explicatiile lui gasim termenul ”wyrm”, un termen nordic pentru europeanul ‘dragon’ explicat in nota de subsol ca fiind ”un sarpe mare zburator” sau ”un dragon care nu scoate flacari” (doua explicatii diferite la acelasi termen). Ok, poate omul a jucat cateva RPG-uri la viata lui insa asta nu cred ca l-ar fi impiedicat sa cerceteze putin autorii dinaintea lui Tolkien.
Acum, sa trecem peste supararari si sa revenim la Pulbere de Stele. Asa cum am precizat, cartea este plasata intr-un univers pre-Tolkien, un univers in care Fairy, ”tinutul zanelor” este populat mai degraba de inorogi, spiridusi, zane si goblini decat de elfi, orci si hobiti. Din pacate, traducerea iar face niste gafe si reuseste sa introduca niste rase care nu trebuiau sa fie acolo. Cum o parte din actiune are loc in lumea ”noastra”, Neil Gaiman a simtit nevoia sa dea niste repere temporale precise amintind cateva personalitati ale epocii. Astfel, actiunea incepe in jurul anului 1839, in preajma unui targ ce avea loc odata la noua ani in satul Wall.
Satul Wall, asa cum ii spunea si numele reprezenta un ultim zid, un portal intre lumea noastra si tinutul Fairy, un tinut definit prin sintagma ”toate taramurile pe care exploratorii si oamenii de stiinta s-au chinuit sa demonstreze ca nu exista”. Tatal protagonistului , Dunstan Throne, are o aventura cu una dintre servitoarele unei vrajitoare venite in targ, ca urmare nascandu-se eroul romanului, un personaj numai pe jumatate uman. Firul epic principal incepe odata cu maturizarea acestuia.
Pe scurt : Tristran Thorne, personajul principal, incalca regulile comunitatii din care facea parte si pleaca in cautarea unei stele cazatoare pentru a o aduce fetei de care se indragostise, bogata Victoria. Evident ca pe parcursul calatoriei (initatice, daca liceeni nostri doresc) se intampla o serie ciudatenii, ciudatenia cea mai mare fiind chiar natura stelei cazatoare, care in tinutul Fairy nu era doar o bucata de metal stelar. Nu voi detalia mai mult actiunea, nici macar la nivel general, pentru a nu rapi din placerea cititului.
Nuanta de basm modern a romanului este excelent redata. Tind sa subliniez ideea de ”modern”. Personajele, umane sau nu, fac uneori sex, ”se pisa” nu ”isi fac nevoile” si nu au acel patetism in replici pe care-l intalnim in povestirile clascie.
In roman gasim o pleiada de personaje inovative, de la fantomele unor urmasi la tronul Stormholdului (cea mai puternica cetate din regiune) pana la un capitan de vas celest iesit la vanatoare de fulgere. Greseala lui Gaiman pare a fi faptul ca nu acorda foarte multe importanta acestor personaje si in multe locuri nici actiunii. Intalnim pasaje si in cartea originala in care se trece mult prea usor peste intamplari care l-ar fi incantat pe cititor. Autorul probabil s-a bazat foarte mult pe ilustratie si a neglijat anumite pasaje. Cum editia in romana nu beneficiaza de asa ceva, va trebui sa ne lipsim de cateva parti interesante.
Ca in orice roman fantasy se insista mai mult pe actiune decat pe personajele efective, caracterul acestora fiind dedus strict din actiuni. Autorul nu abuzeaza de creaturi fantastice desi cartea iti da impresia clara ca ele ”sunt acolo”.
Pe scurt : o carte relaxanta, un basm modern care merita citit pentru ca, nu-i asa.,mai avem nevoie si de basme ! (In cazul asta am cam avea nevoie de basmul original, cu ilustratiile originale)

Ecranizarea pare sa fi reparat cateva dintre greselile lui Gaiman, respectiv detalierea unor actiuni si accentuarea personajelor secundare. Distributia este excelenta, Robert DeNiro, Michelle Pfeiffer si Peter O’Toole tronand pe afis. Din pacate, filmul sufera si el la capitolul actiune, scenaristii bagandu-si puternic nasul in povestea deja bine conturata a cartii. Cel mai bine se observa acest detaliu la inceputul filmului insa despre asta intr-un alt post…

P.S : Voi reveni in scurta vreme cu recenzia pe larg a filmului, pentru comparatie…