Zilele trecute vorbeam cu un prieten despre incapacitatea politicienilor români de a colabora sau de a împărți în orice fel puterea. Culmea, am ajuns la concluzia pe care o emitea nea Dan la berică acum 22 de ani, când ne povestea el „cum stau de fapt lucrurile”. Băi, nene, ăștia nu muncesc împreună pentru că n-au pus în viața lor mâna pe muncă!

Vedeți voi, dincolo de trădări și lupte interne, de micimea PNL, hoția PSD și inutilitatea USR, devine din ce în ce mai evident un fapt pe care-l poate vedea oricine își rupe spatele pe mai puțini bani decât un primar de la sat. Aproape toți oamenii scoși în față în ultima vreme nu sunt obișnuiți cu munca. În cel mai „bun” caz, au moștenit companiile altora sau au făcut firmulițe de consultanță, numai bune de căpușat banii publici. Asta dacă nu s-au ocupat cu învârteli fiscale, cu plimbat de hârtii și pasat de responsabilități.

Așa, și? o să zică unii. S-au descurcat! Nu mai suntem pe vremea comunismului, să tragă toți la jug până să ajungă sus. Poate că unii chiar au avut alte calități, mai știi? Sigur, e posibil ca vreo câțiva să fi avut niște abilități de management înăscute, însă îmi mențin opinia – un om care nu și-a făcut ucenicia prin câteva joburi (fie și pentru propria firmă) n-are ce să caute într-un post de conducere. De ce? Răspunsul e mai complicat și pentru el trebuie să ne aplecăm puțin asupra definiției conceptului de „conducere”, sau, mai corect, al celui de de „leadership”. Observați cum limba română nici măcar nu are un echivalent real pentru activitatea „liderilor” – noi se pare că înțelegem doar conducerea ierarhică.

Independența în gândire și lucrul în echipă

Conform unei definiții apărute inițial în Forbes, leadership-ul este un proces de influență socială care maximizează eforturile celorlalți spre atingerea unui scop comun. Doar din definiția asta putem extrage trei trăsături vitale ale liderului: influența socială, independența în gândire (pentru a stabili scopurile) și lucrul în echipă. O să începem cu ultimele două.

Independența în gândire și abilitatea de a colabora cu alții sunt abilități pe care ar trebui să ți le dezvolți în primii ani de școală. Din păcate, după ce li se spune că sunt speciali și merită ce-i mai bun (dar sunt lăsați pe margine de părinți prea ocupați), copiii români ajung în băncile școlii cu un simț deformat al sinelui. Acolo sunt învățați să repete lecția, să nu pună întrebări și atunci când o fac, să ridice mâna și să aștepte privilegiul să vorbească. Asta pe de o parte. Pe de alta, nu-mi amintesc să fi lucrat cu adevărat în echipă până prin liceu și acolo toate echipele primeau atât „notă de echipă” și „notă individuală”. Deci erai cumva în competiție cu ceilalți coechipieri – să nu cumva să luați toți zece, ce naiba! Mai mult, când se dădea o „temă de clasă”, era aproape interzis să te sfătuiești cu alții, deși nu exista niciun fel de miză la mijloc.

La facultate au apărut timid noțiunile de gândire critică, libertate de expresie și lucru în echipă. Ba chiar am auzit de delegarea sarcinilor, dar asta și pentru că am făcut o facultate cu un profil umanist. Însă și aici, noțiunile ăstea depindeau de profesor și au fost mai degrabă prezente în programul de masterat, unde curicula era axată pe proiecte, nu pe teste. Prima dată când am fost însă nevoit să decid ce anume fac singur și ce pot delega, cât valorează munca mea, pe cine mă pot baza când o fac și de cine am efectiv nevoie, a fost la primul job serios. Ăla care m-a trecut de la junior la “calificat”. Tot pe-aici am înțeles și că nu-s cel mai deștept din curtea școlii și că sunt lucruri pe care ar fi mai bine să le las în grija altora și situații în care să-i las pe alții să conducă.

Aș paria că mai toți ați început la fel, indiferent de meserie: cu o combinație de nesiguranță și aroganță a tinereții (le arăt eu ăstora cum se face) transformată ulterior în profesionalism și utilitate. Ăsta ar fi deci unul din bonusurile muncii susținute, un bonus care lipsește genului de oameni care-și trec „operare calculator” la abilități principale. Al doilea element lipsă se leagă tot de ideea aia a unui obiectiv comun și l-am putea numi „gândire procedurală” (nu, nu aia din programare).

Procese si proceduri

Din când în când am mai făcut apologia mediului corporatist, inclusiv în ceea ce privește conducerea statului. De ce? Pentru că dincolo de cultura deseori împovărătoare și de joburile neclar definite „dintre etaje”, corporațiile au înțeles o chestie destul de bine: pentru orice fel de obiectiv îți trebuie un proces. De-aia și există Project Management, de-aia e și plin de metodologii pentru asta (vezi faimosul cadru Agile, cu variantele Scrum, Kanban și Lean, cerute în sute de joburi).

Și de ce ar fi atât de important procesul? Nu de alta, dar sunt destui artiști sau sportivi care nu l-au avut, ci au mizat pe talent. Fix de-aia e important: pentru că succesul e adus fie de oameni excepționali, fie, în restul de 99% din situații, de oameni determinați, cu un proces bine stabilit. Principalul avantaj la a crea procese este că ele îți permit să replici succesul. Dacă ai succes și procesul tău e bine pus la punct, poți vedea exact de ce ai reușit. Daca n-ai succes, dar ai un proces, poți vedea unde ai greșit. Dacă însă ai succes și nu ai o structură procedurală, ai mari șanse să fie un simplu noroc. Dacă n-ai nici succes și nici proceduri, faci exact ce fac și politicienii: dai vina pe cei dinaintea ta.

Există un motiv pentru care au proliferat platformele de așa-zis „corporate content management” (Confluence, Notion) și platformele de project management. E același motiv pentru care șefii de echipă urlă la developeri să-și documenteze munca. Orice produs sau funcționalitate de succes lansată trebuie să se sprijine pe un proces agreat de echipă, pe indicatori și obiective comune. Orice succes trebuie să poată fi replicat și de alții, nu doar de tine. Și asta ajungi să înveți doar când lucrezi în proiecte mari și cu echipe mari, nu când pupi mâini o viață întreagă.

Carisma și influența

În final, ar fi de abordat și problema „influenței sociale”. Față de alte țări, România nu a avut niciodată personalități reale la conducere. Oameni care să fi fost influenți și utili în domeniul lor înainte de a deveni politicieni. Există câteva excepții prin USR și chiar în vechiul PD-L, în persoana marinarului Băsescu, însă toți indicatorii de performanță pentru oamenii ăștia spun că ei erau cel mult mediocri. Să nu fii deja cunoscut public nu este inerent un lucru rău: personalitățile tind să fie oameni politici dezastruoși (vezi Trump). Cu toate astea, influența aia e destul de relevantă – dacă nu pentru public, măcar în propriul partid sau în structurile guvernamentale.

Multe figuri politicie de la noi au atât de puțină influență în propriul cerc, încât le e imposibil să facă ceva, chiar și dacă ar vrea. E și cazul șirului de miniștri marionetă instituit de Dragnea, de exemplu. Influența, chiar și într-un mediu inerent corupt, se câștigă prin autoritate reală și succese demonstrate. Noi n-am avut până acum norocul ca vizibilitatea, abilitățile politice și cele organizatorice să se întâlnească la același om.

Desigur, jocul politic nu este atat de simplu, dar între un ministru al transportului care a turnat 20 de ani betoane și unul care și-a betonat calea spre succes cu lingușiri, parcă l-aș prefera pe primul. Sau măcar l-aș asculta când începe să vorbească despre autostrăzi. Nu de alta, dar după ce se termină circul alegerilor, meseria „aleșilor” e una de manager, nu de politician.

În plus, chiar și dacă ai avea o funcție al cărei principal scop este ghidarea jocului politic, și aici ar trebui să-ți înveți „meseria” de undeva sau să o furi. Dacă alegi însă să o furi, este important să o furi de la ăia care o fac mai bine decât tine. Iar România politicienii de meserie sunt fie condamnați, fie deja în pușcărie.

Drept concluzie, există un motiv pentru care am tot spus că ar trebui să fim conduși de o armată de contabili și manageri de proiect. Dacă partidul lor ar zbura de la putere, ar rămâne în urmă procedurile și obiectivele. Puțin mai mult decât au lăsat mai toate guvernele României de după Revoluție.

P.S: Am scris articolul ăsta și pentru că îmi e destul de clar că în România nu mai avem alte probleme decât cearta televizată a unor băieți care în 2022 vor fi la coșul de gunoi al istoriei. Sursa imaginii.