Prapastia si maimutele
As vrea sa multumesc in primul rand providerului meu de internet care a facut posibila aparitia acestui post cu doar o zi jumatate intarziere si mai ales celor de la informatii din cadrul aceluiasi provider (hint : incepe cu ”I”) care scot telefonul din furca imediat ce vin la ”serviciu”.
Sunt convins ca au mai scris si altii de suficiente ori despre subiectul urmatorul insa imi vine greu sa cred ca este un topic epuizat. In copilaria timpurie este destul de usor sa-ti faci prieteni (in majoritatea cazurilor) : Te bagi in seama, il intrebi pe celalalt daca vrea sa-ti fie prieten si gata, ai cu cine iesi la joaca.
Dar ce se intampla cand peste 10 ani te intalnesti cu omul alaturi de care iti mazgaleai cruci pe mana cu markerul in ideea ca sunteti ”frati de cruce” ? Tu te intorci de la o intalnire cu un potential angajator iar el freaca menta la un barulet de cartier, dupa ce si-a mai tras un tatuaj si un piercing. Saluti, normal…opt ani v-ati jucat impreuna. Saluti, si cam atat. Uneori mai apare insa situatia bizara in care el te intreaba de vorba sau tu cuprins de nostalgie ii aduci ceva trecut in discutie.
In momentele alea tu si el sunteti ca doua maimute in fata unei prapastii. Niciuna nu vrea sa treaca hopul si chiar daca ar vrea, nu s-ar intelege cu cealalta in legatura cu pasul. Nu stii pur si simplu ce sa spui, te holbezi, zambesti incurcat si saluti pe motiv ca ai ”treaba”.
Cu majoritatea prietenilor mei din copilarie (si chiar ii consideram prieteni, pentru ei n-am vrut sa plec din start la Bucuresti) s-a intamplat ceva similar dar nu la fel de grav. Nu au devenit delincventi, nici repetenti ci pur si simplu au facut alte alegeri in materie de anturaj si cultura. Traim in alte lumi, si atat. Nu ma consider superior sau inferior, doar altfel. Ii salut, ma saluta, mai schimbam impresii si mai rar iesim pe undeva dar nu e posibil sa mai devenim ”prieteni”. Cred ca intr-adevar prietenii din liceu si poate inceputul facultatii sunt cei care raman.
Stiti vorba aia ”Don’t be a stranger ?”. E socant sa constati ca la un moment dat vei fi un strain pentru niste oameni carora le-ai adus mingea din fata masinii si le-ai dat sa bea din apa ta cand ieseati la fotbal in spatele blocului.
P.S : Vad ca presa inca vuieste pe tema apropierii dintre PRM si PC . Oare chiar are cineva impresia ca doi indivizi de genul asta o sa rupa politica romaneasca in doua ?
- krossfire
Un simplu haiduc al cuvintelor.
- NOI nu suntem noi November 6, 2023
- Primiți cu Tekiriki? October 27, 2023
- De parcă tu puteai mai bine... October 6, 2023
- Dar a și făcut... August 12, 2023
- Puțin mai prost August 2, 2023
Exact aşa mă simt şi eu când trec prin locurile unde am copilărit. Prăpastia este enormă. Nu o trecem, dialogăm de pe margini. Fiecare are viaţa sa. Nimeni nu este interesat să se bage sau să ştie ceva de a celuilalt.
Şi cu toate acestea, cândva jucam cu toţii fotbal, zi de zi. Şi ne cunoşteam mai bine decât ne cunoşteau părinţii…
Vremea trece si oamenii se schimba. Pe cei pe care ii ai apraoape mereu nu-i remarci, nu sesizezi asa clar schimbarea. Darpe prietenii din copilarie pe care-i revezi dupa o perioada mai lunga ii gasesti cu totul diferiti. Nu prea mai ai cum sa te acomodezi, sa te adaptezi, prapastia e prea mare.
Cumva e bine sa iti ramana in amintiri asa cum au fost.
DeMaio : Mie imi e frica sa nu se intampla in 10 ani ceva similar si cu prietenii de-acum desi ne leaga destule.
In timp relatiile de prietenie se racesc man, e cat se poate de normal si apoi apar altele noi :).
Logic, dar subliniam imposiblitatea de a relua una veche. E dureros. In fond e cam acelasi om doar ca trecut prin medii diferite.
@krossfire – Teamă? Asta este viaţa. Îţi garantez că aproape că nu vei simţi…deşi mai pot spune că sunt unii pe care îi am aproape de mine de multă vreme. Aşa că depinde de oameni…
eu am aflat chestia asta cand m-am vazut in vechiul cerc de prieteni de acum 5 6 ani, doar ca acum ma simteam strain. multi oameni s-au schimbat, in rau din pacate. iar regula cu prietenii din liceu nu prea s-a aplicat la mine, insa cu cei din facultate da.
Tom : Cam asta mi s-a intamplat si mie ,dar deja era evident.
DeMaio : Nu teama in sensul ala insa tin destul de mult la omaenii astia.
Man eu cred ca adevaratii prieteni ii ai si acum, cei de care te-ai indepartat iti erau mai mult amici, sau tovarasi de bautura ca sa zic asa :D. Este adevarat totusi ca momentele de despartire dor un pic dar asta e stii cum se zice “life sucks and then you die” :D.
probabil. dar cativa chiar mi-au fost apropiati la un moment dat. de aici si amaraciunea schimbarii
Mai exista o singura exceptie: cea in care prietenii din copilarie ti-au ramas alaturi si mai tarziu. Am un singur om. Primul meu prieten din copilarie. Cel pe care-l cunosc de la trei ani. El avea patru. Am crescut impreuna, ne-am format reciproc, si in ziua de azi, desi nu ne mai vorbim la fel de des, suntem la fel de apropiati. Am venit din acelasi mediu, iar in momentul in care am avut de ales unde sa ne integram mai departe, amandoi am facut aceeasi alegere. Ne leaga multe, iar in momentul de fata, amandoi suntem de aceeasi parte a prapastiei. Si cel mai important, suntem dincolo de ea, nu in fata ei.
In rest, e ca tine, in cea mai mare parte. Toate cele bune.
eu cred ca este tocmai invers, singurii prieteni adevarati sunt cei care-ti raman din copilarie, chiar daca au evoluat in directii total diferite si nu i-ai mai vazut de ani de zile. colegii de scoala (liceu, facultate) sau vecinii de bloc in a caror tovarasie ai fost adus fortat de destin nu ii pot considera si prieteni. mai ramane categoria cunoscutilor de pe la concerte… adica multa bere/cola, si din cand in cand cineva aminteste numele unei trupe. 😀
cred ca “ala care este” are dreptate, insa putin au parte de un astfel de camarad.
Probabil pt multi si “eu” sunt la fel, adica ei vor spune ca “da, noi am ramas la fel, tu te-ai schimbat” si de multe ori este asa…omul se mai dezvolta, nu ramane la fel ca in copilarie si peste 10 ani. Si nu cred ca lucrurile se schimba prea mult si in cazul liceului:Unii mai renunta la serile de betie, si de alergatul dupa femei zi de zi. Unii mai pun mane pe-o carte, isi fac o firma, intemeiaza o familie, pe cand altii, raman la fel: burlaci, fara a sti unde-i va prinde ziua de maine.
Viata e frumoasa…
Din pacate sunt destui care prefera sa ramana la mentalitatea si preocuparile din copilarie si tineretea timpuri.
Detectez eu o urma de nostalgie si comemorare a prietenilor?
Da,e dureros sa pierzi prieteni,dar iti amintesti si de clipele frumoase pe care le-ati petrecut,deci “pretuirea” asta nu e doar un cliseu. Iar cateodata,cu unii din ei mai poti sari prapastia.
Everybody’s getting all nostalgic all of the sudden.
Cred ca inevitabil se intampla asa si-n anumite cazuri te doare cand vezi ce alegeri proaste (dupa parerea ta) au facut unii dintre ei. Saluti, povestesti vag ce-ai mai facut de cand nu v-ati mai vazut si ramane ca “poate ne mai vedem”. E la fel si daca va desparte sute de kilometri si daca va despart doar vreo doua strazi.
Whisperer : Putin, putin 🙂
Ligia : Momentele alea sunt intr-adevar niste momente Kodak ”after 10 years”.
păi cred că mi-ar veni greu să-mi regăsesc prietenii de-atunci. o fata de vârsta mea are vreo 3 copii şi-i fugită de mult în lume, un băiet vinde cartofi în piaţă şi-a fugit şi el de-acasă, alţii muncesc cu ziua prin construcţii… Ciudat e că părinţii nu prea-mi agreau prietenii, am şi crescut într-un cartier dubios, dar eu nu i-aş fi lăsat pentru nimica-n lume. Ne dezvoltăm diferit şi asta-i tot. Avem mereu alte aşteptări de la cei-cele cu care împărţim oleacă de timp preţios. Personal, îmi place să am prieteni de la care am ce învăţa, iar când consider că răspunsu-i “mai nimic”, mă depărtez uşor…
Cam asta mi s-a intamplat si mi se intampla si mie, inclusiv in relatiile parentale.
Viata la bloc are avantajele si dezavantajele ei. Unul dintre avantaje e ca pot interactiona cu prietenii din copilarie si avem timpul necesar pentru a descoperi franghiile ce fac legatura intre parti. Evident ca sunt destui cu care nu prea am ce vorbe schimba, dar, daca tot sunt in zona, verific alte ipoteze si idei cu ei :).
Eu n-am mai iesit ”la bloc” de multa vreme.
Acum ceva timp imi faceam ordine in sertarul cu documente. Am gasit o agenda veche, de pe vremea cand nu existau mobile. Rasfoind-o am dat de telefonul unui foarte bun prieten, de care soarta ma despartise acum vreo 10 ani. Am format un nr de fix si am spus, nu stiu ce gandeam, dar am spus: Salut M. sunt un FOST prieten, Adi. De ce fost prieten, zice el, aducandu-si aminte imediat de mine, hai sa ne intalnim.
Am vb, am stabilit sa iesim, am iesit de vreo doua ori impreuna si gata, vechiul meu prieten a devenit exact ce-mi soptise mie subconstientul…
si ca sa fiu rau… un fost coleg de liceu, acum redactor sef si director prin presa scrisa si tv, imi datoreaza 25 de lei de la terminarea ultimului an. nu l-am mai revazut de atunci, cum nu am mai revazut pe nimeni dintre fostii colegi de pe oriunde am fost, dar daca ne-om intalni vreodata intamplator, cine stie, o sa-si aminteasca usor jenat de mine, eu o sa-i arat cicatricea de la ultima bataie cu golanii de teapa mea (tatuaje nu am) si poate daca are bani nu numai pe card, imi i-a si mie o bere in contul datoriei. nu sunt chiar atat de rau incat sa ii dau si numele.
@krossfire: eu ies “la bloc” cateodata mai des decat as vrea. aici se simte cel mai bine prapastia dintre unii si mine. dar “la bloc” a ramas in schimb o persoana care imi va ramane apropiata cred mult timp de-acum incolo
Adi : A Hallmark moment 🙂 ?
Leprosy : Faptul ca lucreaza in presa scrisa nu-l plaseaza departe de ”golani”.
Tom : La mine la bloc inseamna ”Buna ziua”.
“la bloc” e impropriu spus, ca de fapt locul de intalnire e cu vreo doua blocuri langa
Proximitate fizica vs proximitate intelectuala – cea din urma va invinge intotdeauna.
La un moment dat, într-o anumită facultate, erau câteva personaje (puţine masculine, mai mult feminine) de ziceai că ieşiseră din Beverly Hills 90210. Culmea aroganţei, de se speriau Ponta şi cu Născase dacă le vedeau. Cu nasul pe sus de zbura MiG-21 pe lângă el. Ai fi zis că erau copii de miliardari de pe vremea când era încă leul ROL şi un miliard era 100 000 de azi. Deşi nu erau. Şi nici cu prieteni / amanţi miliardari nu le-am văzut. Cel puţin pe gagici, că despre băieţi nu se ştie ce obiceiuri dosnice aveau şi pe unde se aplecau după săpun.
Dau o căutare pe Linkedin, Facebook etc. După mailuri, cu imvisible, după numele de familie de atunci, după şcoala absolvită. 15 ani mai târziu. Timp suficient pentru a construi o carieră.
Găsesc joburi de 1800-2400 de lei net, la back-office, la contabilitate, prin Real, Auchan, Media Galaxy, Kaufland, foarte puţini la Unicredit. Extrem de puţini (2-3) în funcţii mari corporatiste sau universitare. O gagică ajunsese pe la un cazinou în America, ea a fost mai norocoasă.
Şi atunci pe ce p–a rinocerului se baza aroganţa lor extraordinară?
Pe “potentialul” lor, treaba care nu prea mai valoreaza nimic dupa 25 de ani 🙂