Aveam de gand sa trantesc un articol furibund pe teme muzicale, dar provocarea Silvianei m-a facut sa iau o pauza de respiro. Iata deci un guest post pe care am ales sa-l public si pe blogul personal.

Am mai recurs la copilarie si cu alte ocazii. E un mod sincer si lenes de a scrie un text. Sa fim seriosi, in ce pasa sa fie cititorii incat demoleze un articol despre copilarie ? Cu alte ocazii, am dezgropat mici intamplari care cu ani in urma ma salvau de banal. Zilele trecute insa, nostalgia m-a lovit subtil.

Din toata mingea colorata pe care o aveam in fata cu ani in urma, a inceput sa-mi fie dor de lucrul pe care-l detestam cel mai mult. A inceput sa-mi fie dor de plictiseala. Plictiseala pura, ce senzatie pierduta ! Nu, nu e sictirul pe care-l simtim in zilele de concediu. Nu, nu e senzatia aia pastoasa care umple pauzele unui proiect obositor. Nu, nu e cautarea in deriva. Plictiseala pura e senzatia ca n-ai nimic de facut si ca ai tot timpul din lume la dispozitie pentru asta. Plictiseala pura e cand ramai singur cu tine si nu te ingrozesti. Ba mai mult, ti se pare ca esti extraordinar si iti pare rau ca n-ai cui sa arati asta…

Intr-un trecut pe care-l simt mai indepartat decat e, plictiseala avea doua semne concrete : desenatul cu frunze si ”scanteiatul”. Daca nu era nimic pe Cartoon Network, nu batea nimeni mingea, nu eram destui pentru o expeditie si nici aparitii noi nu erau, ramanea ideea de a tatua asfaltul. Frunza era  ”Eugenia” lucrurilor cu care puteai scrie pe asfalt. Caramida, calcarul sau divina creta colorata erau pentru ”zilele norocoase”. N-aveai ”cu ce”? Rupeai un smoc de frunze din gardul vecinului. Bine, si aici era o strategie. Gardul viu (merisor) mirosea fain dar nu lasa urme, asa ca foloseam un amestec de iedera si o buruiana careia ii ziceam fierastrau. Rezultatele aveau farmecul lor : o zi de ”plictiseala” alungata si vreo saptamana de art nouveau pe jumate din asfaltul de la bloc. Femeia de serviciu era fan declarat.

Scanteiatul era un alt semn al plictiselii acute. Aici aveai de nevoie de vreo doua elemente : intuneric si pietre. Ambele se gaseau din abundenta. Pietrele de garaj plate  si intunericul dat de apusul soarelui erau de preferat. Jocul avea patru reguli de baza  : se ia pietroiul; se arunca la orizontala; se admira scanteile; se declara castigatorul pe baza numarului de scantei. Dupa vreo zece runde de asa ceva, proprietarii de Dacii din zona (asa zisii ”gospodari”’) boicotau meciul mai rau decat galeria Stelei.

Se instala greu dar te enerva teribil. Plictiseala era ceva de care sperai sa scapi ”cand o sa ajungi la scoala” sau ”cand o sa cresti”. E grav sa ajungi sa-ti doresti sa te plictisesti, dar nu-i nimic de neiertat pentru o generatie de ”oameni care vor”.  Nu mai indraznesc sa arunc pietre pe asfalt. Imi e ca intre aruncare si ”scanteiat”, mi-ar putea suna telefonul…

P.S : Chit ca nu-i postul asteptat, profit de intoarcerea in campul muncii si de iesirea din ”’convalescenta” pentru a-mi anunta revenirea pasiva pe Voxpublica. Altfel, veti fi bucurosi sa aflati ca romanii au batut recordul la ”cei mai multi pui fripti intr-o singura tigaie’‘. Dupa ce-am vazut imbulzeala masiva (cautati filmuletul) pe copanele de pui, am inteles unde s-a dus ”gloria Ardealului”.