OST Fest 2012

Imi fac din nou“datoria” de a da raportul de la  festivalurile de metale grele care ne invadeaza de cativa ani tara. Urmeaza un post gigantic, pentru cei interesati.

Tinut la Romexpo, OST Fest 2012 pare sa fi invatat putin din greselile Rock The City 2011. Scena a fost amplasata spre strada (bulevardul Expozitiei), dar spatiul a fost mai restrans decat la alte evenimente.

Desi am stat la Golden Circle, am gasit mai toate ingredientele prezente si la alte festivaluri, de la standurile clasice pana la WC-urile infestate deja de la ora 18.00. Lipsa cosurilor de gunoi accesibile si preturile cam mari au fost o bila neagra. Aici o parte din “vina” o poarta faptul ca OST Fest a beneficiat si de zona de camping, deci au existat si locatari permanenti ai zonei. De altfel, am vazut o groaza de alti balcanici la festival, multi dintre ei croati si bulgari. Numarul de oameni de la Golden si Normal Circle a fost aproape egal (diferenta relativ mica de pret).

Cu mosh pituri “mai civilizate” si o sonorizare fluctuanta, OST Fest mi-a dat totusi impresia unui festival decent pus la punct, in parte si pentru ca organizatorii romani au acumulat putina experienta. In primele doua zile insa, intarzierile datorate probelor de sunet au reusit sa ma scoata din sarite. Ca tot veni vorba de zile, o sa le analizez totusi cap-coada.

Ziua 1 – Exodus, Overkill, Dimmu Borgir, Motley Crue

Pe langa faptul ca mai toate trupele matusalemice venite in Romania se bucura ca au ajuns aici pentru prima oara, exista subgenuri in care literalmente nu mai e nimic de spus. Nici macar acel “Moultumesc” pe care l-au spus aproape toate trupele venite la festival.Overkill si Exodus sunt, din pacate, reprezentantii unor astfel de subgenuri. Desi prima trupa a scos recent un album destul de bine vandut, thrashul ala “sanatos” pe care incearca sa-l promoveze nu mai pare capabil sa miste ceva.

Asta nu inseamna ca ce am vazut in Ziua 1 a fost slab. Rob Dukes si-a urlat fantastic plamanii pe Toxic Waltz, iar inlocuitorul lui Gary Holt a rupt corzile pe A Lesson in Violence. Din pacate, Exodus nu au fost ajutati de sonorizare de nicio culoare. Chiar si asa, oamenii au oferit un spectacol multumitor.

Nici colegii de la Overkill nu au avut o soarta mai grozava, desi recunosc ca decoratiunea lor scenica arata al naibii de bine (o imagine a copertei ultimului album, The Electric Age). De la ei am retinut Rotten to the Core si faptul ca nu au reusit sa miste publicul pe In Union We Stand. Nici macar pe “Fuck you!” nu s-a intamplat mare lucru, pana n-au facut o comparatie cu bulgarii (nationalismul romanesc a castigat). Desi instrumentatia mi-a placut, nu pot spune ca cele 50 de kilograme de metal greu ale lui Bobby Blitz m-au impresionat. Macar omul avea pofta de cantat.

Dimmu Borgir au fost surpriza serii. Dupa o intarziere de aproape 45 de minute (datorata si folosirii unor sunetisti proprii) Dimmu Borgir au oferit un spectacol impecabil, cam de aceeasi durata. Indiferent de comentariile legate de stil, Dimmu Borgir a demonstrat ca e formata din oameni ajunsi la o anumita maturitate muzicala. Galder si Silenoz se sincronizeaza frumos, iar grohaiala lui Shagrath a inceput sa incline spre thrash si spre vocile ceva mai clasice ale heavy metalului. Singura lipsa a fost vocea inalta a basistului Vortex, plecat de ceva vreme din trupa. Bucatile lui au fost fie sintetizate, fie suplinite cu un oarecare succes de Shagrath. Altfel, la finalul recitalului, aveam deja flashback-uri din liceu, urland pe Puritania si, evident, pe Progenies of the Great Apocalipse. As fi preferat insa un decor mai “impresionant” pentru niste norvegieni suparati.

Motley Crue: Niciodata Mickey Mouse n-a sunat mai furios. Lasand glumele la o parte, pentru mine, Motley Crue fac parte din categoria de trupe care n-au stiut cand sa se lase. Intr-un decor excelent (celebrul circ rotativ al lui Tommy Lee si un caleidoscop de lumini foarte bine gandit), Moşley Crue au facut ceva demn de o trupa de coveruri. Da, recunosc ca n-am fost niciodata fan, insa vocea lui Vince Neil nu face fata, iar Mick Mars are nevoie urgent de vitamine sau de un concediu prelungit. Da, stiu ca omul era machiat si mai are si probleme de sanatate, dar asta se reflecta vizibil si asupra tehnicii instrumentale. Vorba aia: la varsta ta, tataie? Nu cred ca s-ar supara nimeni daca i s-a aduce un chitarist mai tanar drept ajutor. Surprinzator, dar Nicky Sixx si Tommy Lee inca suna decent. Too Fast For Love si The Saints of Los Angeles a demonstrat ca pe oameni i-a faultat foarte serios si sonorizarea. Exceptandu-i pe fanii hardcore, publicul a fost destul de anemic la prima parte a concertului. La a doua parte am plecat, sperand ca vechii fani ai trupei au gasit totusi ce voiau.

Ziua 2 – Holyhell, Trooper, Europe, Manowar

Pe Hollyhell si Trooper nu i-am prins, sacrificiu facut din cauza caldurii si a unei zile foarte ocupate.

Europe in schimb au reusit sa ma dea pe spate, desi foarte multe asteptari nu aveam. Cunoscuti in epoca glam drept autorii imnurilor The Final Countdown, Rock the Night si Carrie, suedezii au venit la Bucuresti pentru a treia oara, cu un chef exceptional de cantat. Dupa reuniunea din 2003 trupa a abordat un stil mult mai matur, cu nuante mai pronuntate de blues, dar si de metal. Astfel pe scena OST Fest nu au urcat niste ramasite ale epocii glam, ci niste veterani ai muzicii rock.

Pe langa imnurile amintite, Europe au inserat mai multe piese de pe ultimele trei albume, in special de pe Bag of Bones, album despre care solistul a spus nonsalant: “we finally did a proper rock’n roll album”.Riches to Rags si Superstitious mi-au sunat impecabil, in parte si pentru ca vocii lui Joey Tempest nu i se poate reprosa mare lucru. Pe Scream Anger au fost ceva probleme cu sonorizarea, dupa care Joey ne-a scos la lupta cu un “Ce dracu’ faceti?” spus intr-o romana stalcita. Chiar si asa, actuala trupa Europe e un hibrid frumos care inca mai are ceva de spus.

Aici as vrea sa salut si bruneta superba pe care se fixasera camerele inaintea ultimei piese. Nu ne ramane decat sa-l felicitam pe roackerul in a carui carca era urcata!

Manowar e Manowar. Versuri exaltate. Solouri de chitara simpliste (Karl Logan n-a fost niciodata de top 30) si un decor compus din cateva boxe si o copertina schimbabila. Manowar e Manowar. O masina de sunet exceptionala la care e imposibil sa nu ridici mainile in aer! Eric Adams le urla bine, Demaio e undeva intre epic si pueril, Logan se misca mai putin decat economia Romaniei, iar noul baterist e extrem de vioi. Totusi, combinatia aia de bas agresiv si riffuri repetitive, alaturi de indemnurile repetate la batalie se combina atat de bine live, incat e pacat sa ratezi spectacolul. I-am apreciat la Sonisphere, i-am apreciat si acum, mai ales ca durata concertului a fost mult mai sanatoasa. Toate piesele clasice au fost acolo, de la “Manowar”, la “Kings of Metal”, “Louder than Hell” si “Hail and Kill”. Evident, s-a urlat in formatie la “Warriors of the World United”, iar “Sons of Odin” mi-a satisfacut in sfarsit dorinta muta de la Sonisphere.

Doua momente au marcat spectacolul. Primul a fost invitarea pe scena a unui membru al publicului care, stropit din belsug cu bere, l-a acompaniat pe Demaio pe “The Gods Made Heavy Metal”. In schimbul curajului lui, caci despre asta era vorba, a primit incurajari de la doua gagici din public (“2 horny Romanian girls”) si una din chitarele lui Logan. Apropo de fetele din public, a observat cineva ca blonduta si-a dat jos sutienul pe sub tricou?

Al doilea moment a fost discursul in romana al lui Demaio din care am retinut ceva despre daci, romani si faptul ca cineva agita un steag al Bulgariei pe langa scena. Ar mai fi fost de retinut si faptul ca primii 5000 de cumparatori de bilete/abonamente urmeaza sa primeasca un download digital gratuit. A existat si aici o scurta defectiune tehnica, scuzata destul de simpatic de Demaio, insa sonorizarea generala a fost foarte ok. Per total, un show puternic.

Ziua 3 – Metrock, Lake of Tears, WASP, Megadeth, Motorhead

Metrock n-am prea ascultat niciodata, dar Cristi Zapada si formatia suna bine. Da, era infernal de cald. Da, oamenii sunt batrani. Dar chiar si asa, soundul lor este la ani lumina distanta de pop rock-ul pasaresc care inca are succes in Romania. Nu m-a lasat insolatia sa ii incurajez, dar am apreciat sincer.

Despre Lake of Tears am mai vorbit, iar spectacolul lor nu a fost cu mult diferit fata de ce puteam vedea la Arene anul trecut. In playlist-ul mai scurt de data asta s-au strecurat frumos Ravenland, Demon You, Boogie Bubble, Forever Autumn, The Greymen si So Fell Autumn Rain, alaturi de cateva piese de pe Illwill. Sweetwater a lipsit in mod dubios, desi e o super piesa de concert.Publicul a fost cu LoT, desi soarele era clar impotriva lor. Transformati dupa 3 piese in Lake of Sweat, suedezii pareau hotarati sa plece de pe scena in calitate de afluenti ai Dambovitei. Chiar si asa, publicul a fost cu ei! Singurele lucruri deranjante au fost logo-ul stilizat si emularea clapelor. Primul are legatura cu directia ceva mai grava (intoarcerea la origini) pe care trupa a urmarit-o in ultimii ani. Oricum, un concert corect!

W.A.S.P. Reprezentatia lor a fost cam cea mai scurta dintre toate cele vazute la OST Fest 2012. Blacky Lawless e o epava imbracata in spandex, dar vocea inca il tine suficient de bine incat sa ridice fanii in picioare. Sonorizarea iar a avut probleme, insa, spre norocul trupei, piese ca Love Machine, Be Somebody sau Wild Child (pe care am urlat si eu) au fost cantate din toti plamanii de catre public. Lamele false de la maini nu l-au ajutat insa pe domnul “Lawless” sa interactioneze putin mai mult cu publicul. Oricum, am simtit ca vechea “armata W.A.S.P” a apreciat.

Megadeth. Din nou, o surpriza extrem de placuta. Cu un chef maxim de cantat si imbracat in camasa alba, Dave Mustaine a aratat ca sobrietatea si reuniunea cu David Ellefson i-au prins foarte bine.Dupa ce un sunetist ochelarist a facut ceva glume si am auzit (din nou) o piesa Dire Straits in boxe, Megadeth au intrat la fix, parte si din cauza showului anterior terminat mult prea repede. Intr-o ora si jumatate de muzica, Mustaine & Co au livrat tot ce voiam de la ei: Hangar 18, Trust, In My Darkest Hour, Sweating Bullets, A Tout le Monde, Symphony of Destruction si…surpriza serii, Angry Again (piesa necantata la Sonisphere). Pe Peace Sells, scena decorata simplu dar eficient l-a gazduit si pe Vic Rattlehead, scheletul emblema al formatiei.

Singura mea plangere (din nou) a fost sonorizarea, care pe primele trei piese a acaparat complet cantatul-mormait al lui Mustaine, lucru intalnit si la Sonisphere. De la Sweating Bullets in sus lucrurile s-au auzit clar, iar David a multumit in cateva randuri publicului, a zambit si aruncat mai multe pene de chitara decat era cazul. Ba mai mult, pentru “you awesome fuckers” a luat de cateva ori si chitara double-neck in brate. Trupa a iesit pe urlete de “bis” care au durat vreo 5 minute dupa plecarea lor.

Motorhead. Ma asteptam ca dupa iesirea Megadeth, Lemmy si compania sa aiba ceva probleme in a tine publicul in priza. M-am inselat. Condusi de celebra palarie a lui Lemmy si ghidati  amplificatorul inscriptionat Murder One, Motorhead au intrat pe sirene, la ora exacta, si ne-au lasat cu pofta de mai mult. Asta dupa numai o ora si douazeci de minute de rockareala sanatoasa. Desi inscriptia “The World is Yours” si cei aproape 40 de ani de activitate ai trupei i-ar fi putut descuraja pe neinitiati, Motorhead a rupt in doua si scena si brigazile de mosh pit formate de data asta majoritar din oameni trecuti de 30 de ani.

Daca din mormaiala lui Lemmy dintre piese n-am inteles nimic (mai putin un salut in portugheza si ceva legat de “some old buildings and some new shit in Bucharest”), am urlat din toti rarunchii pe Killed by Death, Overkill si Ace of Spades. Piese scurte si puternice, perfect pentru concert. Mi-a lipsit un Iron Fist, dar oricum la Motorhead a fost cam cel mai bun public, urmat indeaproape de Megadeth si Manowar. Spre deosebire de Manowar, aici solourile au iesit excelent, de la scurta bucata a lui Campbell la interventiile lui Mikkey Dee care este pur si simplu un baterist exceptional.

Show-ul s-a incheiat la scurta vreme dupa un “We are Motorhead and we play rock’n roll”. Un final bine punctat, pentru un festival la care ar mai fi fost cateva lucruri de imbunatatit. Ceva poze gasiti aici.   Cronici mai detaliate, la Nelinistitu si Bogdan.

P.S: Aveam de gand sa comentez putin despre publicul festivalurilor de gen, dar prefer sa ii dedic un articol separat. Ca tot am amintit in text despre o bruneta de mana intai vazut la Europe, tin sa o mentionez si pe blonda cu tricou Blind Guardian. Hail & Kill!

31 Comments

  • Ce nu pricep la Manowar este de ce au ales să continue cu Donnie Hamzik, primul baterist al trupei, când îl aveau atât de aproape pe Rhino, ăla cu care au scos minunea de Triumph of Steel? Mă rog, chestie de gusturi, dar pana mea, Rhino mai era și învățăcelul lui Scott Columbus.

    În rest, cam cât se poate de corect. La Blackie am rămas blocat, văzând cum arată. Noroc de voce, este înspăimântătoare.

    Să ne pregătim de Iris, zic =)) Sau, mă rog, măcar eu =))

  • Tu chiar dai banii pe bilete sau ai invitatii gratuite ?!

  • “Moşley”, he-he! Dom’ne, răi mai sunteţi! :))
    Adams mi s-a părut mai în vână decât data trecută.
    Să ştii că în faţă parcă n-am simţit aşa de tare lipsa sunetului, cel puţin la Megadeth şi WASP.
    Ceea ce m-a uimit peste măsură a fost faptul că am remarcat multe gagici şi, suprinzător, mulţi puşti de 10-15 ani.
    A fost fain, tătuţule, mie mi-a plăcut maxim.

    PS: La Exodus e “A lesson in violence”.

  • Romania Inedit: Uneori am invitatii gratuite, dar tot dau banii pe bilet. E o forma de sustinere, mai ales ca la genul asta de evenimente poti sa te asiguri ca trupele au fost platite direct (fata de cumpararea unei piese pe iTunes de exemplu unde ajung 2-3 centi la trupe, adica mai nimic la capitolul sustinere).

    Bogdan: N-a fost rau bateristul ala, dar nici bun.

    Nelinistitu: Stiam eu ca o sa observi mica schimbare. Saru’ mana pentru corectura 😀

  • Aoleu, acum vad ca am scris “A lesson in darkness” (credeam ca am scris din nou aiurea “A history of violence”). Eu si Exodus nu prea suntem prieteni, daca am facut doua greseli intr-o descriere de un paragraf 😀

  • Ziua 1: Trei trupe romanesti, nimic remarcabil. Tin minte doar cum tipa de la Psychogod si-a turnat apa pe ea dupa niste urlete din public (something about her tits) – “asta ati vrut? bine!”

    Pacat de problemele tehnice avute de Exodus si Overkill. Oricum, dupa White Walls, Exodus au fost superbi. Iar la Overkill n-as spune ca n-au reusit sa miste publicul pe In Union We Stand – pe mine chiar m-a prins piesa aia.

    Dimmu Borgir mi s-au parut excelenti. Asa cum mi s-au parut mereu live. Nu suport sa le ascult albumele de studio, mi se par atat de plictisitoare, dar live au ceva magic. Si nici macar nu e vorba de imagine, pentru ca la fel de bine imi plac si cand doar ascult ceva live, fara sa ii vad. Ah, si multumiri lui Shagrath pentru apele aruncate 😀 N-am ajuns sa beau, dar a aruncat sticlele desfacute si m-au udat…

    Motley Crue. Muzical, mi-au placut mai mult trupele romanesti. Too Fast for Love prea mi-a sunat a “too fat for love” – oricat de bine stiam piesa, tot nu puteam sa nu ma gandesc ca Vince Neil se plange ca a disparut cu totul sub burta… serios, omul pare umflat cu pompa… Mi-a placut elementul de parc de distractii si le multumesc pentru “baia” de “sange”. Nu m-am simtit niciodata asa de in siguranta noaptea pe strada. Aratam ca o creatura iesita din iad, cine sa aiba curaj sa se apropie macar de mine? Cred ca puteam si sa merg gratis cu taxiul pana acasa daca bagam un grohait urat la un taximetrist 😀 Si nu m-am simtit niciodata asa curata dimineata dupa un concert. Daca din textile a iesit instant, a trebuit sa frec serios ca sa se duca de pe piele.

    Ziua 2: Mystery mi-au parut proaspeti si cu chef de cantat. Desi m-am ingrozit cand i-am vazut prima data – au jumatate din varsta mea! Holyhell… probleme cu microfonul la inceput, dar oricum majoritatea masculilor din public erau concentrati pe bustul tipei. La Trooper mi-a fost greu sa fiu atenta.

    Europe. Wow! Au scos untul din mine. M-au facut sa topai pe acolo (almost had a wardrobe malfunction), chestie pe care altfel n-o fac la concerte de teama sa nu calc pe cineva din spate. Stiam ca sunt o trupa care merita vazuta live – inainte de OST, frecasem concerte ale trupelor mai importante care urmau sa vina la festival si Europe ma impresionasera cel mai tare (Motorhead nu se pun, concertele lor le frec des si fara nici o ocazie speciala). Cine a facut misto de ei… si-a primit mistourile indesate inapoi pe gat, centimetru cu centimetru…

    Manowar. Imi pare rau ca n-am putut sta prea mult, insa mi s-a facut rau…

    Ziua 3. Probabil cea mai buna din punctul meu de vedere. Reborn mi s-au parut timizi. Metrock si Lake of Tears ar fi meritat mai mult entuziasm din partea mea, insa simteam ca turbez sub soarele ala (bine macar ca nu batea din fata).

    WASP (and the abominable pants). Au intrat pe scena cu chef si m-au trezit din amorteala. M-au prins, dar… vai, cum arata Blackie! Ca un fel de babuta… motiv pentru care pantalonii aia iau locul 2 la categoria ororile de la OST, dupa sunetul de la Motley, dar totusi in fata preturilor la apa. Din nou, multumiri lui Doug Blair pentru o sticla cu apa… cam calda, ca n-au fost in stare boii sa gandeasca sa i-o puna la umbra (si la fel au patit majoritatea trupelor, li s-au pus apele in soare), dar macar aproape plina. Si pentru pana 🙂 Folosita! 😀 Pentru aia ar trebui sa-i multumesc si celui de la paza ca n-a bagat-o in buzunar, asa cum s-a procedat cu altele… A, si e I Wanna Be Somebody – piesa aia m-a prins cel mai tare…

    Megadeth. Fata de Sonisphere, cand au avut parte de cel mai prost sunet dintre trupele Big 4, aici mi-au sunat mult mai bine. Nu m-a deranjat prea tare cum a sunat Mustaine, n-a avut niciodata voce oricum, si cat sa-mi dau seama ce canta s-a inteles. Momentul cel mai bun a fost dupa ce a intrebat “how many of you are seeing Megadeth for your first time?” – am stat cumintica, “how many of you have you seen Megadeth before?” – aici am urlat 😆 “how many of you don’t know where you’re at?” – am ramas dezorientata… pentru ca dupa aia si-a scuturat mana si a inceput cu “this next song is a dream I had…” si a intrat in piesa. Iar eu am inghetat, nu-mi venea sa cred ce aud “the more of you that I inspect…” Wow, wow, stai asa, e pe bune?!?! Asa m-am bucurat, e piesa mea preferata de la ei. Si Sweating Bullets m-a prins, imi tot reveneau in minte momente din timpul ei a doua zi. A fost foarte draguta aparitia lui Vic, a venit pana in fata mea si a facut cu mana. Singurul lucru care nu mi-a placut a fost ca au avut multe momente in care se duceau spre fundul scenei si dispareau din raza mea vizuala… Inteleg ca era soare si cald, dar totusi… macar lor le-au pus apele la umbra.

    Bucata celor de la Megadeth a fost urmarita de Doug Blair (din zona dintre scena si gard) si Phil Campbell (de pe scena din… dreapta lor cum privesc de pe scena, stanga mea cum privesc spre scena).

    Motorhead. Nici o trupa nu a reusit sa ma emotioneze asa cum au facut-o ei, atat prima data cat si acum. Chit ca nu te-ai gandi ca genul lor de muzica ar putea avea efectul asta. Cand am vazut din nou Murder One… a fost ca si cum as fi revazut un vechi prieten… Am avut noroc si am avut o pozitie super buna, din care puteam sa-l vad tot pe Lemmy (am fost fix pe linia chestiei aleia care ii trimitea aer rece), dupa el tobele si parul, uneori ceva mai mult din Mikkey Dee. Phil s-a tot plimbat peste tot pe scena, dar mai mult prin fata. M-am bucurat ca de data asta au bagat Damage Case, Just ‘Cos You Got the Power sau I Know How to Die si ca n-au lipsit nici acum Stay Clean sau The Thousand Names of God. Am simtit si eu lipsa Iron Fist (a fost prima piesa din setlist data trecuta) si mi-a parut rau ca nici acum n-au bagat un No Class sau un We Are Motorhead sau un (Don’t Need) Religion. Stiu, is nesatula… vreau sa vina iar – oare poate sa-i aduca cineva intr-un concert doar la lor? Incap la Arene? Strang suficienti oameni de Zone Arena?

    Intr-adevar, aici solourile au curs bine. Mi-a placut al lui Phil de la inceputul The Thousand Names of God, iar Mikkey Dee m-a nenorocit pentru ca am incercat sa-i tin ritmul dand din cap si lovind in gard. Am ramas fara respiratie si am vazut stelute (mai degraba pete) multicolore… Am urlat ca tampita. Mai ales pe Just ‘Cos You Got the Power. N-am vazut nimic pe Overkill, doar lumini care mi-au facut praf creierii mai ceva ca datul din cap. Singurul moment in care am avut imagini in fata ochilor a fost atunci cand au facut o pauza in mijlocul piesei, Mikkey Dee s-a ridicat si l-am vazut si pe el si pe Lemmy aratand cu degetul in sus, chestie pe care am luat-o ca pe un “do you want one more!” asa ca am urlat acolo…

    M-au amuzat conversatiile intre Lemmy si Phil… they sound like an old married couple. Salutul in portugheza a fost (ca intotdeauna) la inceputul lui Going to Brazil. Mi-a ramas pe creier momentul in care Phil a spus ca vin aici prea rar ca sa nu facem suficient zgomot.

    Am fost facuta pilaf la sfarsit de unii care se luasera la omor pe o pana in spatele meu si s-au varsat peste mine, m-au facut afis de gard, m-am fi trantit si pe mine cu ei pe jos daca nu m-as fi tinut bine de acelasi gard. A fost de-a dreptul brutal, dar am avut noroc ca macar n-a durat mult striveala. Acum sunt maro-vinetie pe picioare in spate, de sus pana jos, mai am o ditamai vanataia pe spate in zona lombara, am dat afara numai cheaguri de sange cand mi-am suflat nasul acasa… desi nu tin minte sa fi dat cu nasul de gard, doar cu fruntea… Din pacate, in timp ce eu ma luptam sa scap de striveala lor… am ratat momentul in care trupa a venit in fata si a salutat publicul 🙁

    @BogDan: Condoleante.

    @romania inedit: Eu chiar dau banii pe bilete. Intotdeauna in fata scenei. Indiferent de cate saptamani trebuie sa rod sireturi de adidasi in loc de mancare. Si nu mi-a parut niciodata rau.

  • Mama…ai scris cat de juma’ de articol nou. Trebuie sa ne dai si tu o impresie pe blog 🙂

    Altfel, da…la Europe si Dimmu Borgir si eu eram tentat sa fac mistouri inainte si mi-am inghitit gandurile cu fiecare piesa. Asa se face 🙂

    Nu ma asteptam ca venerabilii sa asiste la concertul Megadeth cu atat de mult interes.

    Altfel, imi pare rau pentru accidentarea finala, credeam ca a fost ceva mai inocent.

  • Nu-i nimic, Kross, tată, mai ai timp să te perfecţionezi. 🙂
    Jos pălăria pentru răspunsul cu biletele. Subscriu.
    La fel şi pentru Brontozăurel, care când se pune pe scris, rocks big time, tată! :))

  • Merci, Ana, merci =))

  • Nelinistitu: In trupele astea doua nu prea am timp, ca pur si simplu nu ma ating la coarda sensibila 🙂

  • Mi-ar fi placut sa ii prind pe cei de la Europe si Motorhead, dar din nefericire cei 600 de km care ma despart de Bucuresti nu prind prea bine.

    Ma asteptam ca cei de la Europe sa faca ceva show, am vazut pe net cateva clipuri de la ultimele concerte/aparitii in public. Sunau bine si faceau spectacol. Sper ca odata si odata sa prind vreun concert de la ei, poate la Budapesta….

  • Europe s-ar putea sa vina. Stiu ca au fost si la Peninsula 🙂

  • ” exista subgenuri in care literalmente nu mai e nimic de spus.”

    thrashu ma? nu mai e nimic de spus?

  • Thrash-ul cu mesaj social, thrash-ul raw 😛 (de altfel, genul e cam ingropat, oricum l-ai analiza…ultima trupa care mi-a placut din zona a fost Suicidal Angels).

  • offf….incultule. 🙂

    piata thrash e plina de noutati frumoase. poate nu asta raw ci cu influente din zona death/black, dar avem trupe mega tari

  • Piata thrash e plina de trupe, nu de trupe mari. Perioada in care “thrash-ul putea fi mare” s-a dus de mai bine de un deceniu.

    De fapt, simt ca metalul nu prea mai e mare, in ciuda Wackenului si a altor manifestatii de gen. O fi criza, o fi depresia 😛

  • in ciuda celor cateva milioane de oameni de merg la festuri de metal, metalu nu e mare?
    sau poate tu nu il mai simti mare?

  • O mana de oameni acolo… http://www.youtube.com/watch?v=BfvvtVNwAfw

  • Sunt mii de oameni la festuri de metal (doar le-am prins pe toate din Ro in ultimii ani), dar numarul lor este vizibil mai mic decat in alti ani.

    Metalul nu mai are deloc acoperire mainstream (si prin mainstream inteleg “as vrea sa-l vad langa Inna”), iar thrashul chiar nu mi se mai pare ca a miscat mare lucru (ca gen, nu a evoluat…chiar daca trupe bune mai sunt).

    Poate-s eu prea dezamagit ca in ultimii ani am inceput sa-mi restrang baza de trupe la vreo 7-8 + piese ciugulite de la arti artisti, sau poate n-am trecut peste frustrarea de a fi ratat Meet & Greet-ul Blind Guardian de anul trecut 😀

  • Iar acum sincer, comparatia nu prea sta in picioare (cea cu multimile de oameni). Cat timp ai pop-staruri 2nd hand care strang la un concert cat la strang altii la tot festivalul, ceva parca nu merge. Sunt convins ca in 89′ New Kids on the Block umpleau juma de stadion, dar puteau la fel de bine sa o faca si Megadeth, ceea ce era cel putin fairplay.

    In aceiasi ani 80′, pe langa gayosenia fenomenului glam, era imposibil sa nu remarci ca si publicul mainstream, cat si “durii” mai underground plecau urechea la metal. In anii 90′, in ciuda unor trenduri noi si dubioase, posturile TV mainstream aveau minim 1-2 emisiuni dedicate rockului.

    Chiar si in anii 2000, unde invazia NU-Metal si Rap-Rock ne-a violat urechile cu versuri despre cat de greu e liceul si cat de naspa viata in general, metalul era prezent intr-o forma sau alta si in media clasica.

    De cativa ani, pentru neinitiati, parca toata imaginea fenomenului rock se reduce la un pop-rock siropos, asezonat cu Disney Channel si MTV. Nu ca nu mi-ar face placere sa o fac pe obscurul si sa caut trupe, dar ceva tot imi pute. Ma rog, poate am imbatranit eu 😛

  • Concluzie – vine cineva la Iris diseară? =))

  • Nu vrei sa suferi singur? 😆
    Poate-ti fac totusi o surpriza placuta. Sau poate nu… Daca-s la fel de sictiriti ca atunci cand i-am vazut eu ultima data (= in deschidere la Alice Cooper)… 🙁

  • @kross: lumea nu mai simte duritatea, amu pustanii au trecut pe dubioseniile astea de zdub pudup. Desi, vad din ce in ce mai multi copchii cu tricouri cu satane. ceea ce e bine.

    fii antena http://www.youtube.com/watch?v=ta_7wt0SikQ

  • Lemmy still is god. Ma bucur enorm ca am reusit sa ajung si eu sa-l vad. 😀

  • Animal00: Bai ce raw suna baietii aia ai tai.

    Uite si Suicidal Angels: http://www.youtube.com/watch?v=zFNvi1mtJlc

    Si da, ma sperie cati pseudo sau fosti metalisti n-au nicio problema sa stea cu orele in cluburi de DnB & Housareala.

  • Ratonbox: Da, un zeu devenit nemuritor prin ingerarea unei cantitati impresionante de alcool 🙂

  • Ana, nu o să fiu chiar singur. Iar când am fost la ultimele lor două concerte, erau sictiriţi rău de tot.

  • Cel mai tare dans la ost fest
    http://youtu.be/wOHCHA_zuKU

  • Ahahahaha =)) Atat!

  • Absolut, o voce de tenor!

2 Pingbacks

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.