Printre intrebarile care au bantuit in ultimele zile pe blog, intrebarea legata de raritatea posturilor a aparut la fel de des ca celebra ”Carei specii apartine Oana Zavoranu”? Daca ultima intrebare este inca sub lupa cercetatorilor, la prima as putea raspunde cu un vag ”disertatie si alte obligatii”. De data asta insa, la fel ca Robbie Williams, sunt Back for Good.

In ciuda titlului, postul de fata nu este despre troli, hateri sau alte lighioane din online. Articolul de fata e dedicat bufonilor profesionisti. Saptamana trecuta, un prieten microbist era extrem de agitat de venirea lui Hagi la nationala. ”O catastrofa”, numea el evenimentul. Daca va intrebati cine este Hagi si ce cauta el in handbal, felicitari! Sunteti fie femeie, fie un om foarte, foarte fericit. Altfel, pentru restul, luptele dintre bufoni sunt la fel de importante pe cat erau in Antichitate.

Cum bă bufoni? Adica fotbalistii, acesti eterni filosofi ai balonului, sunt bufoni? Da, sunt, alaturi de majoritatea sportivilor, a oamenilor de televiziune, jurnalistilor, cantaretilor, regizorilor, scriitorilor si a reprezentantilor multor altor meserii. Stiu ca nu-i o noutate ce spun, stiu ca ne suna mai frumos ”entertaineri” sau ”artisti”, dar la baza cam tot aia e. Oameni care produc un bun efemer, fara miza reala, cu unicul scopul de a relaxa. Nu-i tocmai definitia bufonului, dar nici Lorenzo de’ Medici nu-l tinea pe Michellangelo la curte pentru ciorba lui de burta dementiala. Chiar daca produsul final intra la discutabila categorie ”arta pura”, sau e doar un articol de tabloid in care cuvantul ”sex” apare de vreo trei ori, scopul e acelasi, doar publicul difera.

Sa revenim totusi la balonul rotund si la cei care-si “doresc mai mult victoria”. De ce vor spectatorii de acum atat de mult spectacol in fotbal? De ce nu se mai joaca ”fotbal ca alta data”? In parte pentru ca spectacolul e adevarata miza si in parte pentru ca unii au inceput sa se ia prea in serios. Sa fie jocul de fotbal un simplu spectacol cu 22 de bufoni? Eu as zice ca da. Haideti sa dam la o parte marketingul, psihozele colective si atasamentele fata de un grup de 11-20 de oameni din comuna Clejani. Care este totusi miza reala a unui joc de fotbal? De ce conteaza ca Barcelona a bagat 3 goluri in poarta lui Manchester United? Sa fie doar o pasiune fetisista pentru spiritul competitiv?

O sa spuneti: pentru ca Barca e cea mai tare, pentru ca merita sa ia campionatul, pentru ca pitong. Nu serios, care-i miza conflictului? Era razboi? Ti-a schimbat tie, somnorosul din fata televizorului, cu ceva viata? Absolut deloc, insa meciul si spectacolul in sine te-au relaxat. Te uiti la meci pentru a defula niste frustrari, a-ti testa niste stereotipuri si a-ti irita amicii non-microbisti. Te uiti la meci pentru ca “iti place” si asta e unul din motivele pentru care unii se intorc dezamagiti de pe stadioane. Au platit sa-si vada echipa favorita de “entertaineri” prestand, iar baietii, platiti enorm pentru ce stiu sa faca, au incins o miuta ca in liceu. Oricum am da-o, oricum am teoretiza, cele mai spectaculoase finale sunt cam singurele memorabile, indiferent de sport.

Miza unui joc de fotbal pe teren si a unui campionat de Fifa 2011 e fix aceeasi. Din fericire, primii bufoni sunt mai spectaculosi. Din nefericire, oameni cu 12 clase care dau intr-o bila umflata cu aer au devenit ”simboluri” si au inceput sa creada ca valoreaza ceva pentru societate. Cu tot respectul pentru regi, cobre si alti brilianti care ma distrau in copilarie: influenta si cariera voastra se pot rezuma la fraza specifica simpaticilor clovni – bai ce bine jongla ala cu mingile!

(Un om care aduce un beneficiu real societatii)

Unii ar incepe sa-mi spuna cum e cu performanta personala, cu depasirea limitelor. Problema e simpla: vrei performanta? O faci pentru tine. E absolut remarcabil si de ce nu, de admirat, dar tot egoist ramane. Nu ma incalzeste cu nimic ca tu ai de gand sa sari cu parapanta de la 2000 de metri. E fain, dar n-o sa merg mai impacat la munca stiind ca tu-ti incingi budigaii pe Vf.Omu. Ahh, dar daca apuc sa te vad sarind, daca gestul tau aduce cumva niste puncte la categoria ”sentiment national”, atunci te rog…sari! Uite 50 de euro, mai sari odata, dar zambind. Sa nu ne amagim cu gandul ca asa zisa ”mandrie nationala” din competitii e mai nobila decat ”haha, uite ce amuzant”. E tot o chestiune simpatica de umflat egoul si in esenta, o forma de divertsiment. E o forma de a defula prin intermediul altora.

Majoritatea avem stampila de bufon pe partea B a cartii de munca sau a listei de hobby-uri, deci nu-i nimic rusinos in asta. Nevoia de a fi in centrul atentiei face parte din bagajul nostru primordial, oricat i-am acuza pe altii ca o practica. Mai nou, oamenii care ofera produse intangibile, destinate relaxarii, ajung sa aiba publicuri formate exclusiv din oameni care se ocupa cu acelasi lucru. Astfel, la un spectacol de stand-up comedy, publicul poate fi format exclusiv din bloggeri si jurnalisti. Poate ca pentru unii scriitorul e un bufon regal, pe cand fotbalistul e un simplu circar. Un fel de Bill Hicks versus Tociu si Palade. Chiar si asa, actul bufoneriei se muleaza perfect cultural. Functiile de informare, de culturalizare si altele se vor subscrie mereu celei de divertisment. E adevarat ca o carte te poate forma si iti poate deschide perspective, dar e clar ca n-ai luat-o de pe raft gandind: ”e timpul sa-mi extind vocabularul!”.

Oricum am intoarce problema, bufonii raman o pretioasa marfa de export. Fie ca sunt designeri, regizori, cantareti sau bloggeri, nevoia pentru produsul lor efemer creste, cu fiecare piesa ascultata, episod de sitcom vizionat, joc pe mobil terminat sau articol de blog citit. Sa nu ne amagim ca jobul bufonilor din Evul Mediu era mai usor. In ciuda lipsei competitiei si a mijloacelor de destindere “traditionale”, la finalul saptamanii mergeai la sezatoare, o data pe luna la turnir si cel putin o data pe saptamana la biserica. Prin urmare, cand incepe unul sa vorbeasca despre misiunea lui de a schimba lumea, aruncati-i un banut de argint in palarie si tratati-l cu o portie sanatoasa de ras!

P.S: Din categoria ”nelamuriri anti-nationale“, inca ma intreb de ce continuam sa ne laudam cu oameni care nu sunt mandri de originea lor? De la Iancu de Hunedoara (care, alaturi de Matei Corvin, se considera maghiar) pana la ”romanii nostri de peste granite”, ridicam oameni in slavi in ciuda faptului ca au fugit din Romania mancand pamantul. As prefera ca, din cand in cand, sa felicitam si martirii care au ramas.