Muzici și fanfare: o nouă serie de recenzii

Dat fiindcă a trecut cam mult de la ultima serie de aiureli și a început să mă tragă lumea de mânecă pe blogurile pretenilor, am decis să vă plictisesc cu puțină muzică…

Ultimul articol ne găsea în 2020 când, în ciuda sau datorită pandemiei, câteva legende ale muzicii scoteau albume senzaționale (Dylan, Deep Purple, Ozzy și Satriani printre alții). Trendul s-a menținut spre finalul anului și a continuat în 2021 cu Bruce Springsteen, AC/DC și Alice Cooper, dar și cu Saxon și, în funcție de cât de clasici îi considerați, cu Foo Fighters.

De fapt, în ultimele luni a plouat cu albume memorabile, deși nici de tragedii n-am dus lipsă. Genialul Alexi Laiho a plecat să urle la îngeri, Marco Hietala a părăsit Nightwish (trupă în care par să fi rămas Tuomas și Donald Duck), iar Jon Schaffer de la Iced Earth a fost prost. Nu are sens să povestesc toată pățania ultimului, dar pe scurt: Schaffer s-a alăturat găștii QAnon care a atacat Capitoliul, ajungând în final să fie condamnat și eliminat din Iced Earth (sau invers) și din Demons & Wizards.

Ca singură consecință pozitivă a acțiunilor lui Schaffer, e de menționat că partenerul de trupă, Hansi Kursch s-a concentrat pe Blind Guardian care au anunțat un album nou, au ținut ditamai concursul și și-au reeditat albumul de căpătâi. În altă ordine de idei (una aleatorie), Belarusul s-a umplut de trupe de black metal, iar trupa de metal punjabi Bloodywood a primit în sfârșit documentarul pe care-l merită.

Prin zone mai melodice, Sabaton au scos două piese noi, ultima (The Defence of Moscow) fiind de fapt un cover după un băiat care încercase să facă un cover după Sabaton. Da, ați citit bine. Între timp, uitabilii Dragonforce au început să facă miștouri de alte trupe, iar Brothers of Metal au fost printre cele mai ascultate trupe noi din pandemie, așa cum vă avertizasem că vor fi. Ah, iar Chris Bowes de la Alestorm și-a înființat a cinșpea trupă: Wizardthrone.

2021 a fost atât de fructuos, încât până și Ghostemane a scos un album decent, iar David Hasselholf a ieșit din hibernare alături de o trupă de industrial. Apropo de ieșit din hibernare, chiar și veteranii de la System of a Down au scos material nou, deși își juraseră că n-o să o mai facă.

Să trecem însă la albume pe care, din cauza lungimii articolului ăstuia, le voi trata puțintel mai expeditiv.

Gojira – Fortitude (2021)
Gojira au reușit să-și rafineze atât de mult sound-ul, încât au onoarea de a fi una din puținele trupe de metal extrem preluate de radiourile mainstream și îmbrățișate de revista Rolling Stone. Și sincer, dacă dați o ascultare lui Fortitude, de la lentul Chant, la Another World și Amazonia veți înțelege și de ce – Gojira sunt foarte, foarte buni. Singurul lucru care începe să mă deranjeze puțin la ei (și care lipsea pe albumul precedent, Magma) este militantismul vegan-ecologist. Pe de altă parte, îmi plac foarte puține trupe care n-au un mesaj, așa că na, hai să salvăm Amazonia.

Greta Van Fleet – The Battle at Garden’s Gate (2021)
Greta Van Fleet au apărut pe hartă imitându-i aproape perfect pe Led Zeppelin și, pentru că le-a ieșit, au continuat pe aceeași linie. The Battle at Garden’s Gate e o progresie față de albumul precedent, în sensul în care imită a doua parte a carierei celor de la Led Zeppelin – aia cu mai multe piese lente și cu un Plant etern depresiv. E un album bunicel care oferă răspunsul la întrebarea: cum ar fi dacă Led Zeppelin s-ar reuni, iar la voce ar fi un star porno din anii ’70?

Ulthima – Symphony of the Night (2021)
Veniți din zona death metal-ului finlandez, Ulthima surprind prin faptul că numele lor nu e o înșiruire aleatorie de cuvinte (Children of Bodom, Eternal Tears of Sorrow, Bloodred Hourglass), ci doar un substantiv scris greșit. Pe lângă asta, e de remarcat că trupa a început în Mexic, mutându-se ulterior în Finlanda și încorporând membri de-acolo. Muzica de pe Symphony of the Night nu e cu nimic surprinzătoare, dar este fabulos de bine produsă și foarte închegată. Dacă COB sau Kalmah nu v-au dispărut din playlist, e musai să dați o ascultare celor de la Ulthima!

Lake of Tears – Ominous (2021)
Un album Lake of Tears dupa 10 ani si cu un singur membru original? Sigur, mai ales că Daniel Brennare era oricum sufletul trupei. Haotic și apăsător, Ominous e în aceeași lume cu precedentul album, Illwill (o lume bolnavă și în fantezie și în realitatea solistului). Totuși, aici muzica e mai „electronică” și mai apropiată de Black Brick Road și de The Neonai. Mai mult, unele piese amintesc de Fields of the Nephilim și chiar de David Bowie. De încercat și asortat cu o dispoziție întunecată.

Orden Ogan – The End of Days (2021)
Orden Ogan erau cândva cea mai promițătoare trupă din zona de symphonic power european. Creativi și fără frica de împrumuta din alte zone (folk metal, industrial), nemții țineau în picioare un gen care părea să-și fi dat duhul la mijlocul anilor 2000. Acum, odată cu un nou val de power, ceva mai fresh și ancorat la noul public, Orden Ogan par… bătrâiori. The End of Days nu e deloc un album rău (Heart of the Android și Inferno sunt chiar faine), doar că sistemul clapă-bass-chitară-falsetto începe să dea rateuri.

Everygrey – Escape of the Phoenix (2021)
La fel ca bătrâneii de mai sus, Evergey amenințau să revoluționeze progressive metal-ul european. Și timp de vreo 3-4 albume au și făcut-o, dându-i o față umană într-o lume în care mai toți cântau despre nave spațiale și zei păgâni. Din păcate, de la Inner Circle și până acum, suedezii au scos un șir de albume nememorabile (cu câteva excepții de strălucire). Spun „până acum” pentru că Escape of the Phoenix e unul dintre cele mai bune materiale discografice auzite în ultima vreme. Serios, începeți cu ce vreți, de la Eternal Nocturnal la fabulosul When August Mourns, dar numai începeți!

Dropkick Murphys – Turn Up that Dial (2021)
Nu e heavy metal, dar, ca orice album Dropkick Murphys, e un celtic punk executat cu precizie americană și bețivăneală irlandeză. Sincer, îmi place tot albumul, însă ca favorite amintesc Smash Shit Up și Middle Finger. L-am pus în lista asta doar să vă avertizez că a apărut.

God is an Astronaut – Ghost Tapes #10 (2021)
God is an Astronaut e o trupă de post-rock care-mi plăcea cândva, în mare datorită unor instrumentale care-mi aminteau de progressive-ul anilor ‘70. Pe albumul de față însă, în afara unor pasaje din Barren Trees și Luminous Waves, inspirația pare să fi părăsit temporar planeta.

Empyrium – Uber der Sternen (2021)
Empyrium sunt o trupă germană pe care o tot găseam pe CD-urile piratate de „roackeri” pe la începutul liceului. Stilul lor e un neofolk cu bucățele de gothic și muzică simfonică și cu câteva răgete aruncate pentru atmosferă. Deși membrii lor își spuseseră „la revedere” prin 2006 și fondaseră trupe mai faine (Noekk, The Vision Bleak), în 2014 au revenit cu un album surprinzător de închegat. Nu același lucru se poate spune și despre Uber der Sternen din care nu am reținut mai nimic, poate doar coperta.

Bloody Hammers – Songs of Unspeakable Terror (2021)
Despre Bloody Hammers v-am mai spus că sunt mișto: o trupă de horror rock amestecat cu gothic și punk, similară cu Rob Zombie, Wednesday 13 și The Misfits (în epoca Graves). Dacă pe albumul precedent găseam mai multe influențe de Psychobilly, pe Songs of Unspeakable Terror dai de punk la fiecare piesă. Asta nu îl împiedică să fie un album foarte fain și sarcastic până la absurd – puteți începe cu The Brain that Wouldn’t Die sau A Night to Dismember, ambele referințe la filme horror clasice.

The Offspring – Let the Bad Times Roll (2021)
Când îți amintești de când cântă The Offspring te apucă șalele. Serios, Self Esteem (cu toate referințele ei nonconsensuale) e o piesă din… 1995. O trupă de punk care ne-a însorit pe timpuri MTV-ul, The Offspring încă mai scot piese ca pe vremuri – doar că sunt fix ca pe vremuri, motiv pentru care nu pot recomanda albumul decât celor cu dor de “Pretty Fly”.

Korpiklaani – Jylha (2021)
De când Jonne s-a lăsat de băut Korpiklaani par să-și fi pierdut ramura veselă. Albumul de față nu e o excepție, deși Sanaton maa (Tărâmul tăcut) e posibil să fie una din cele mai bune piese ale trupei. Altfel, e tot Korpiklaani: vioare, flauturi și voci răgușite… și niște pitici care joacă undeva în jurul focului.

Heart Healer – The Metal Opera, by Magnus Karlsson (2021)
Magnus Karlsson, un băiat care a dat cu chitara în toate trupele (din lume) și-a pus aici sufletul pe plită. Doar că l-a lăsat cam și sufletul ăla a devenit ego, pentru că a scris un album în care toate piesele sunt cumva despre el. Băi, și deși simți cum curge siropul dintre piese, trebuie să recunosc că Heart Healer e chiar un album mișto, similar creațiilor lui Thobias Sammet (Avantasia, Edguy). Asta și pentru că a strâns mai toți soliștii și solistele din zona de power metal care aveau chef să cânte cu marele Magnus Karlsson…

Issa – Queen of Broken Hearts (2021)
Issa e o norvegianca care combina AOR cu ceva power metal. Aduce ușor a Sharon den Adel, dar si a Bonnie Tyler când vrea și, chiar dacă nu te face să sari de pe scaun, simți o doză sănătoasă de potențial la fata asta. Aveți doar grijă să n-o confundați cu pițipoanca locală cu același nume de scenă.

Einherjer – North Star (2021)
Pe vremuri Einherjer stăteau alături de Enslaved, Windir, Borknagar și Thyrfing (da, sunt toate trupe, nu scaune de la Ikea) pe scena păgânismului nordic. Bine, asta dacă nu s-ar fi plictisit pe la începutul anilor 2000. Reuniunea lor a fost binevenită și la fel și ultimele câteva albume după ea, dar în continuare muzica lor sună ca în 1996. Recunosc că Stars îmi place maxim și la fel și grafica lui Costin Chioreanu, dar Einherjer sunt o trupă care devine foarte obositoare după două piese.

Tribulation – Where the Gloom Becomes Sound (2021)
Tribulation sunt niște băieți care se învârt în zona death/doom, udat din plin cu rock psihedelic și gothic. Au aura aia de trupă cult pe care o au toate trupele care insistă să rămână underground. Tribulation însă își merită aura pentru că Where the Gloom Becomes Sound e un album excelent (începând cu melodica Hour of the Wolf, care aduce aminte de Rotting Christ). Vestea proastă e că, deși albumul e bun, chitaristul Jonathan Hultén a părăsit trupa în ajunul lansării pentru a se ocupa de proiectul lui solo.

Architects – For Those Who Wish to Exist (2021)
Architects ne-au dat puțin peste cap acum doi ani cu un album excelent – mai ales că vin dintr-o zonă metalcore, unde „genial” echivalează cu „cât de cât”. Deși materialul din 2021 nu e la aceeași înălțime, trupa arată totuși că și-a creat un stil într-un gen altfel aglomerat și nu tocmai palpitant. Dacă instrumentalele Architects aduc a Djent pe unele piese (precum Animals), vocea lui Dan Searle a început să iasă din teritoriul Linkin Park și să migreze spre prog. Un album destul de bun, deși și aici e plin de versuri despre natură bună și oameni răi.

Therion – Leviathan (2021)
Pe suedezii de la Therion îi asemăn deseori cu Imperiul Bizantin, în sensul că de la Vovin în sus se tot prăbușesc. Ok, să nu fim răi, chiar și în momentele proaste Therion sunt ceva mai buni decât majoritatea colegilor de scenă, iar Leviathan, deși e un album ușor incoerent, e totuși un material bun. Dovada este și piesa Tuonela, cu Marko Hietala, pe care cred că am ascultat-o de vreo 12 ori la rând la lansare.

Soen – Imperial (2021)
Soen sunt o trupă formată din membrii mai multor trupe de metal extrem din Suedia – asta deși muzica lor e un progressive mai apropiat de Tool, A Perfect Circle și Rishloo și recent de Leprous și Haken. Nu vă lăsați însă descurajați de referințele pe care le-am aruncat în discuție să mă dau deștept: Imperial e unul dintre cele mai bune albume ale anului, la paritate cu Gojira. Nu știu sincer ce să aleg pentru o primă ascultare, dar oscilez între Deceiver și Antagonist. De păstrat!

Drakkar – Chaos Lord (2021)
Drakkar sunt o trupă de power metal italian veche, porniți cam în aceeași perioadă cu Rhapsody. Deși multe din ideile lor s-au văzut în proiectele altor trupe, Drakkar au fost inițial dezavantajați de propria mediocritate. Când au devenit în sfârșit buni, curentul epic power cam murea. Asta nu trebuie însă să vă descurajeze să ascultați Chaos Lord – e chiar un album închegat pentru genul lui, deși solistul Drakkar arată ca un ITist în depresie.

Unleash the Archers – Abyss (2020)
Abyss e probabil unul dintre cele mai bune albume din noul val de trupe cu vocal feminin (unde aș menționa și recent destramata trupă Huntress). Deși imaginea și videoclipurile lor nu au niciun sens (rachete, elfi, Mad Max…), iar muzica trece brusc de la power metal la ceva care seamănă cu thrash-ul, chiar merită să le dați o șansă. Măcar pentru vocea canadiencei Brittney Hayes, dacă nu pentru numele trupei care ne invită să “dăm drumul la arcași”.

Winterage – The Inheritance of Beauty (2021)
Winterage s-au gândit că metalul simfonic nu era suficient de simfonic, așa că au tras pe nas niște operă și balet de secol XIX. Deși muzica lor seamănă cu Nightwish-ul primelor albume și puțin cu How Like a Winter sau Virgin Black, oamenii se îmbracă de parcă au dat spargere la carnaval. Mai mult, muzica e atât de încărcată de pasaje corale, soprane și tenori, încât ai șanse mari să te plictisești până la solo. Totuși, experimentul unui metal simfonic „real” nu e chiar rău și cred că în 1-2 albume italienii ar putea să ne surprindă.

The Norseman Company – The Coming of the Chord (2021)
Pe nenii ăștia i-am furat de la Bogdan, crezând inițial că sunt o trupă care parodiază conceptul de viking metal. Nu chiar, sunt o trupă de moși norvegieni care cântă un classic rock/AOR ca la carte și lucrează cu o casă de discuri americane. Din păcate, coperțile de album și unele videoclipuri te fac să aștepți momentul în care o să-și ia toporul și o să năvălească prin ecran. Asta e, n-a fost să fie – rockerii vechi vor fi fericiți, Odin mai puțin.

Schaffer and Barlow Project – Winter Nights (2020)
Jon Schaffer si Matt Barlow sunt oamenii care cândva ridicaseră Iced Earth din anonimitatea power metal-ului american. Din păcate pentru Schaffer, asta pare a fi ultima lor colaborare înainte de inevitabila lui condamnare. E un album cu doar câteva colinde, dar vocea lui Barlow e fabuloasă. Pe lângă colinde, pe material sunt și câteva reinterpretări ale unor piese clasice Iced Earth, una chiar foarte reușită. Recomandat celor cărora o să le lipsească Schaffer vreo câțiva ani.

Leaves Eyes – The Last Viking (2020)
Deși Liv Kristine a părăsit trupa (sau mai degrabă pe fondatorul ei), iar Leaves Eyes și-au luat o solistă tinerică și mai plăcută vizual decât vocal, The Last Viking nu e rău. Aș îndrăzni chiar să spun că e mai bun decât ultimul album cu Liv sau decât albumele ei solo și că, în sfârșit, pasajele de growling au un sens în ce cântă Leaves Eyes.

Boisson Divine – La Halha (2020)
O trupă de folk metal din Franța care seamănă cu trupele de folk metal spaniole (Mago de Oz, Salduie) dar au videoclipuri ca ale celor de la Eluveitie. Nu sunt răi deloc dar, la fel ca ultima trupă, preferă să cânte în dialecte dubioase – în cazul Boisson Divine este vorba despre gasconă, o limbă pe care sunt convins că voiați să o auziți.

Dark Tranquility – Moment (2020)
Nu știu ce au vrut să demonstreze Dark Tranquility cu albumul ăsta, dar cu siguranță au demonstrat. Dacă nu apărea atât de târziu, îl recomandam drept albumul anului trecut – mai ales că a avut și o lansare online foarte plăcută. Culmea, Moment vine chiar după plecarea unui membru fondator și, deși critica s-a uitat ciudat la el, ascultătorii l-au ridicat în slăvi. Trupa a insistat pe videoclipul de la The Dark Unbound, dar piesa mea favorită rămâne Transient.

Heaven Shall Burn – Of Truth and Sacrifice (2020)
Un album bine produs de la o trupa care n-a știut niciodată ce vrea să transmită: rebeliunea death metal sau protestul straight edge, axat pe abstinență, veganism și ecologie (e deja un tipar). Deși lumea heavy metal-ului încă îi ține minte pentru cover-ul după Black Tears, adevărul e că Heaven Shall Burn au lucrat la greu de vreo trei albume încoace – toate bune. Of Truth and Sacrifice se bate de la egal la egal cu toate albumele bune de mai sus și are șanse să câștige. Dacă îi dați o ascultare, nu uitați nici de discul bonus (unde e și un cover Blind Guardian). Chiar și fără el, They Shall Not Pass, Bring the War Home și My Heart and the Ocean sunt niște piese excelente.

Corey Taylor – CMFT (2020)
Corey Taylor (Slipknot, Stone Sour) a evoluat în ultimii ani de la un tinerel egomaniac și ușor agresiv la un bătrânel talentat și simpatic care a ajuns subiect de memă. CMFT e un fel de egotrip prin multiplele genuri abordate de solist, dar și prin viața-i personală nu tocmai roză. Și, deși e o combinație de hard rock, alternative și chiar rap… măi, îi cam iese. Aia e: Corey MotherFuckin’ Taylor.

Napalm Death – Throes of Joy in the Jaws of Defeatism (2020)
Trecând peste titlu, care sună ca o poezie scrisă de o puștoaică de 15 ani cu zece cercei, ultimul album Napalm Death e bun. Mai mult, după niște decenii de țin sus stindardul agresivității, Napalm Death au devenit din ce în ce mai inteligibili și accesibili. Măcar acum nu-i mai invită nimeni în emisiuni pentru copii.

Judicator – Let There Be Nothing (2020)
Cândva o speranță a power metal-ului american și colaboratori cu celebrul Hansi Kursch, Judicator au tot încercat din răsputeri să ne arate că… speranța moare ultima. Adevărul e că Let There Be Nothing e un album bunicel, iar vocea solistului e suficient de faină cât să vrei să mai asculți. Problema cu el e că sună fix cum te așteptai să sune power-ul european acum douăzeci de ani.

Amaranthe – Manifest (2020)
Multă vreme n-am dat doi bani pe Amaranthe, un Lacuna Coil târziu, cu o infuzie ciudată de techno pop și death metal melodic, însă ultimul album e chiar bun. De fapt, anul ăsta i-am ascultat cu mai multă atenție și am început încet să cred că mai toată discografia lor e la fix. Amaranthe sunt genul de trupă de metal relaxanta și bine produsă prin care ajungi la trupe mai bune: solista e un pop star, muzica se poate da la radio… dar chitarele electrice sunt totuși acolo.

WarKings – Revenge (2020)
WarKings sunt niște băieți care se îmbracă ca GWAR, dar cântă ca Rhapsody. Ce nu prea înțeleg e cine naiba investește atât de mult în videoclipurile și imaginea lor, când trupa sună mai generic decât o reclamă la Colgate.

Hulkoff – Parsanfolk (2020)
Hulkoff e un băiat care a cântat prin diferite trupe de industrial și chiar de country și care s-a gândit să facă puțin mișto de aripa „vikingă” a heavy metal-ului. Pentru a asta s-a apucat să mormăie ca Joakim de la Sabaton, pe un fundal power/folk cu inserții de country. Tot de la Sabaton a ridicat și o doză de ridicol asumat și varianta bilingvă a albumului. Rezultatul seamănă cu un copil bastard de Astral Doors și Korpiklaani și probabil vă așteptați să spun că e o tâmpenie, dar nu… Parsanfolk e chiar bun, deși Hulkof de-abia pronunță în engleză. Pentru familiarizare, vă recomand o piesă de pe materialul precedent în care ni se explică de ce în Valhala poți ajunge doar cu mitraliera în mână.

Havukruunu – Uinuos Syömein Sota (2020)
O trupa de pagan/black metal finlandez care a scos probabil unul dintre cele mai bune albume din subgenul asta (nu că s-ar înghesui lumea să producă așa ceva). Materialul poate ascultat integral pe Youtube sau Youtube Music.

Falconer – From a Dying Ember (2020)
După ani de tăcere, Falconer a făcut ce face cel mai bine: s-a reunit și ne-a făcut să exclamăm “Băi, ești nebun? Ăștia încă mai cântă!”. Apoi a făcut al doilea lucru pe care-l face bine: s-a despărțit pentru a treia oară. From a Dying Ember e un album excelent, care amintește serios de primele materiale Human Fortress și de perioada în care soliști de operă și actori de teatru se avântau cu capul înainte în heavy metal. Deși vă sfătuiesc să începeți cu Redeem & Repent, materialul e ascultabil integral pe Youtube.

Marilyn Manson – We Are Chaos (2020)
Deși Manson e acum îngropat în procese, albumul ăsta a apucat să fie promovat și a divizat destul de mult fanii. Personal mi-a plăcut, deși e mai degrabă un album hard rock decât un album de industrial rock sau un album „Manson”. Mi-ar fi plăcut însă și mai mult dacă era și cover-ul dupa Cash pe album, un cover care se poate să fi prevestit sfârșitul copilului teribil al rockului.

Feuerschwanz – Das Elfte Gebot (2020)
Nemți din aceeași zonă muzicală care ne-a adus In Extremo, Subway to Sally sau Corvus Corax, Feuerschwanz practică un metal medieval exaltat care, din păcate, strălucește aproape exclusiv în momentul în care oamenii fac cover-uri (de la Ed Sheeran la Sabaton și Powerwolf). Serios, cover-ul ăla după Sheeran e fabulos și face cât jumătate de album.

Nachtblut – Vanitas (2020)
Nachtblut (Sângele nopții) sunt niște nemți care au petrecut ceva vreme în zona de black metal melodic, migrând treptat spre un teritoriu mai folk. Diferența dintre ei și multe alte trupe care arată la fel de ridicol (pentru că serios, băieții și fata asta sunt ridicoli) este că Nachtblut sunt foarte buni, iar Vanitas e al treilea album solid dintr-o serie la fel de solidă. Începeți de unde vreți, că tot albumul e bun, dar aș merge pe Leierkinder.

Rome – Albumele din perioada 2019-2021
Jérôme Reuter e un luxemburghez poliglot și mega talentat care a scos vreo douăzeci de albume sub titulatura Rome în ultimii șaisprezece ani. Rome îmbină muzica marțială cu neofolk-ul și rock-ul. Muzica lui (sau a lor, că are și muzicieni de studio) sună al naibii de original într-un peisaj în care aproape totul e uitabil. Motivul pentru care n-am numit un album este că Rome a scos nu mai puțin de 4 albume în doi ani și ceva, impulsionat cumva de pandemie. Cele mai bune rămân Le Ceneri di Heliodoro și The Lone Furrow, albume cu care versurile încep să încline ușor spre paneuropenism (nu că ar fi ceva deranjant, mai ales că omul e un fel de “poet politic”). De altfel, albumul din 2021 – Parlez-Vous Hate? e o odă împotriva cancel culture. De început cu One Lion’s Roar, The Twain, Black Crane, Death from Above. Altfel, Jerome participă vocal și la al doilea EP solo al lui Nergal (Me and that Man) cu o piesă foarte mișto.

Sincer, voiam să scriu și despre Girish and The Chronicles sau despre ultimele albume Paradise Lost, Enslaved, Moonspell sau Epica, dar am senzația că majoritatea cititorilor și-au pierdut răbdarea înainte să-mi pierd eu cheful de a scrie. Prin urmare, o lăsăm pe data viitoare dacă nu v-am săturat pentru câteva luni bune…

P.S: În alte știri la fel de aleatorii, a ieșit și trupa Urma din hibernare, iar mai mulți rockeri bătrâni vor să facă ditamai filmul: Long Live Rock. Sursa imaginii.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

13 Comments

  • Sincer vroiam să scrii și despre celelalte trupe pentru că, practic, ești unul dintre singurele puncte de reper in ce mai apare in zona. Un fel de Lenți Chiriac 3.0 :)))))

    Pentru că numai sunt implementat in cultura cum eram și nu am răbdare sau timp sa citesc ca înainte

    Sunt atât lipsit de surse încât an senzația ca tu ai recomandat și Between the Burial and Me, dacă nu mi se par una dintre putinele trupe care chiar au adus ceva nou și cu un sunet “curățat” https://youtu.be/mu2Lx1wr4rM

  • Hei, merci! In mod direct nu am recomandat BTBM, dar stiu sigur ca i-am amintit intr-un comentariu despre Architects, dar nu mai stiu daca aici sau la Bogdan.

    Practic, zona aia s-a plafonat repede, trupele care inca mai canta s-au schimbat destul de mult – vezi Bring Me the Horizon care ma iritau maxim la inceput, dar acum par a fi complet alta trupa.

    P.S: Mai erau vreo 14-15 trupe pe care voiam sa le tratez, dar nu mai gaseam inceputul articolului ;))

  • Crypta au scos album de curînd, unul extrem de bun…

  • Crypta sunt gagicile alea care canta death?

  • Haha, da… ex Nervosa.

  • Girish e ce trebuie. Whitesnake pe steroizi sosit de unde nu te-ai aștepta să sosească 🙂

  • Daaa, l-am luat și eu în seamă pe om. Merită o ureche atentă.

  • Mulțumiri pentru efort! Am ce încerca o perioadă.

  • Yay! Data viitoare il fac mai lung 🙂

  • Trupe românești de ce nu promovezi ?

  • Pentru că, cu mici excepții, nu prea ascult. Am niște Bucovina, Aeon Blank și câteva trupe de folk-rock/folk-metal prin playlist, dar cam atât.

    De asemenea, nu promovez mai nimic, doar spun ce am mai ascultat 😉

  • Ascult acum Flight of the Valkyries de pe noul Burning Witches, The Witch of the North, și mi se pare o piesă care ar suna perfect în duet cu… Hansi. 😉

  • Cam da, sa stii ca si mie mi-a amintit bucatica aia de Blind Guardian din perioada Valhalla 😀

One Pingback

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *