Marile Obsesii si Micile Victorii: Fenomenul Exatlon

Forțat pentru o vreme să stau în casă, să mă uit la pereți și să scriu cărți, am ajuns invariabil și pe meleagurile criticatei televiziuni românești.

Acum aș putea să vă povestesc cum am savurat documentarele despre copilăria lui Kant, dar adevărul e că m-a prins total altceva. Un reality show, ba, chiar mai mult, unul de pe Kanal D! Ultima dată când am făcut exercițiul de a mă uita la postul ăla TV a fost acum mai bine de zece ani. Atunci am făcut un mișto subțirel de o emisiune de-a lor. Drept reacție, publicul emisiunii mi-a confundat blogul cu un forum și m-a ținut vreo trei săptămâni în top…

Să revenim însă la show-ul amintit și anume Exatlon, o emisiune pe care n-am urmărit-o cu strictețe, dar pe care am vizionat-o totuși cu destul interes încât să nu mă scuz. Exatlon e o emisiune pe care tinerii psihologi ar trebui să o urmărească cu un DSM (Diagnostic and Statistic Manual of Mental Disorders) la îndemână. Acum că s-a terminat, putem în sfârșit să o analizăm în voie. Hei, unde a plecat toată lumea?

Derivată dintr-o variantă turcească a emisiunii Survivor, Exatlon a mizat pe o combinație din mai multe emisiuni de gen. Astfel, două echipe, una cu oameni semi-faimoși (Faimoșii) și alta cu oameni semi-anonimi (Războinicii) au ajuns să trăiască pentru câteva luni în Republica Dominicană. Acolo, de câteva ori pe săptămână, erau nevoiți să se înfrunte în niște probe sportive absolut demente, reduse foarte simpatic de cineva la formula „minge, baltă, gard”.

Mai concret, un reprezentant al fiecăreia dintre cele două echipe intra pe un traseu prestabilit. Traseul implica în general o probă de înot, un segment de viteză, câteva de echilibru și un final bazat pe dexteritate. Pe scurt, doi oameni plini de nămol ajungeau să arunce cu bețe într-un coș de gunoi. Pentru ce? Pentru premii mărețe precum o masă cu două feluri, abilitatea de a vorbi cu familia sau un duș cu săpun.

Dar ce anume m-a făcut pe mine, pe câțiva prieteni, dar și pe alte milioane de telespectatori să ne holbăm la chestia asta? Mai multe lucruri și le voi enumera cât de curând. Altfel, nu glumesc: emisiunea a avut audiențe record, de milioane de oameni, pe absolut toate segmentele de public comercial. În mod destul de inspirat, Kanal D a transformat întreg show-ul într-o industrie, băieții ăia care se omorau prin Dominicană dând astfel de mâncare și altor oameni din platou.

Uitați-vă numai la zecile de referințe de pe Wikipedia, sutele de articole online și zecile de mii de oameni din diferite fanclub-uri ale participanților. De la primul Big Brother nu a mai existat un asemenea interes pentru formatul de reality show, iar seria dedicată de Vice fenomenului face o analiză mai serioasă decât ar merita emisiunea.

(Cam așa ceva. Sursa Imaginii)

Într-adevăr, e ceva „cathartic” în a fi blocat în pat și a te uita la niște oameni care se târăsc prin nămol. Sau poate e doar plăcerea de a te uita la sportivi chinuiți într-o cușcă tropicală – un fel de „vânătoare de oameni” inofensivă. Totuși, cred că Exatlon a fost puțin mai mult de-atât.

A fost unul dintre primele reality show-uri cu probe sportive în care oamenii se mai și loveau și îmbolnăveau, uneori suficient de serios pentru a se duce acasă. Filmarea non-profesionistă (mai ales la început) avea dezavantajele ei, dar aducea și avantajul unui realism sporit. Fraze spuse pe lângă cameră și unghiuri care nu măguleau pe nimeni ne aminteau că ne holbam la o grămadă de… oameni. Mai mult, Exatlon era filmată cu doar două zile înainte de difuzare, permițând o oarecare apropiere de participanți.

Până și plasările de produs, absolut amatoricești, au contribuit la senzația asta. Concurenților li se punea o bucată de ciocolată în mână și erau rugați să repete exact cuvintele prezentatorului. Succes! Mai mult, știai cine o să câștige o probă după cum intrau imensele calupuri de publicitate Kanal D.

Multe probe din teren au fost chiar dure și nedrepte, iar sistemul de ocupare a casei (o cabană cu paturi) și a cotețului (o baracă semi-deschisă) era stresant. Practic, echipa care deja pierduse o probă dură trebuia să doarmă câteva zile în condiții teribile. Asta îi crea instant un dezavantaj pentru următoarea participare.

Un alt motiv pentru care emisiunea a prins a fost cel pe care-l menționam în al doilea paragraf: personajele, personalitățile și nebunia lor. Prinși într-un mediu deloc prielnic, mulți dintre concurenți au luat-o razna, fie abordând personalități de filosofi în mizerie, fie înnebunind complet după ce rataseră un cerc. Culmea, cele mai colorate psihologic nu au fost personajele deja cunoscute (cât de cât) precum gălăgiosul, dar constantul, Giani Kiriță sau ciudatul devenit băiat bun, Vladimir Drăghia, care de altfel a și câștigat.

Nu. Ce a fascinat atât populația amatoare de scandal, cât și dubioșii ca mine, au fost oamenii obișnuiți… dar nu tocmai obișnuiți. Sigur, mai toți cei selectați pentru concurs aveau fundal sportiv, dar unii dintre ei aveau și povești de viață greu de ignorat. De la fantastic de ambițiosul, dar imaturul Ionuț (zis Jaguarul, zis Rusu, zis Șacalul) până la băiețoasa Mariana (un caz demn de Dăruiești și Câștigi) sau delirantul Alex zis Bentiță, mai toți oamenii obișnuiți aveau stropul ăla de dramă necesar ecranului.

Sigur, au fost și cazuri ciudate, precum campionul la skandenberg Ionuț Oncescu (un individ bizar și nu tocmai integrat) sau amicul lui, Oltin Hurezeanu, un tip care alerga mai încet decât mine în școala primară. Niciunul n-avea ce căuta în concurs, nici la nivel sportiv, dar nici la nivel comportamental. Doi oameni cu pretenții de intelectualitate (dar doar atât) n-au ce căuta într-un concurs care amintește practic de proba de sport din clasa a șasea.

Chiar dacă nu erau „vedete”, câțiva dintre participanți au devenit așa-ceva. Un caz special este Ștefan, un tip relativ modest, care a jucat foarte bine în prima parte a jocului, iar apoi foarte prost, pentru ca în final să-și revină și să ajungă pe locul trei. Omul a devenit un fel de memă ambulantă, nu pentru că avea vreun merit deosebit, ci pentru că, într-o echipă destul de stresată, era singurul care a părut decent. Practic, Ștefan a devenit vedetă pentru că nu a fost bou.

Că veni vorba despre meme, ele au explodat în perioada emisiunii, deși niciuna nu a fost prea reușită. De altfel, fanii mexicani au făcut glumițe mai bune cu Giani Kiriță decât am făcut noi. Ah, competiția a fost și internațională, alte țări unde trustul Dogan activa întâlnindu-se uneori în arenă cu „ai noștri”. Ar fi de remarcat bătaia spectaculoasă dată de mexicani și bătaia fizică pe care era să ne-o aplice turcii.

Peste toate astea s-a adăugat și Cosmin Cernat, al cărui debit verbal a demonstrat vechea idee conform cărora oamenii care vorbesc puțin par mai inteligenți. Cosmin n-a prea părut. Omul a folosit constant cuvântului „mingii” și fraze ca „Roxana conștientizează bine diferența de ecart” (Roxana trăgea de o căruță cu mingi pe un drum prăfuit).

Tot Cernat și-a luat la revedere de la un „bun prieten” grec pe care-l cunoscuse cu o oră în urmă și a afirmat sus și tare la o probă de cultură generală (erau și din ălea, dar cam la mișto) că… muștele au dinți. Altfel, nimeni nu-l poate acuza pe Cosmin de lipsă de entuziasm. N-am văzut niciodată pe cineva să sară mai tare de pe loc la o probă numită „aruncarea cu săculeți”.

Cumva, Exatlon avea toate ingredientele să fie un rateu, un spectacol prea intens pentru miza lui, filmat aiurea și populat cu oameni din toate straturile sociale. N-a fost așa, tocmai pentru că a găsit un pod între lumi, o serie de resorturi umane declanșate sub stres. Foarte rar extremele au fost atât de evidente și totuși atât de unitare.

Mulți dintre concurenți au slăbit, fiind privați de o alimentație decentă (pe când alții s-au îngrășat din același motiv). Oamenii au stat pe o plaja (frumoasă, e drept) fără mijloace de divertisment cu excepția propriilor personalități. Au stat luni de zile fără… muzică! În plus, sesiunile de vot au fost de multe ori la mâna unui public răzbunător, iar șocul eliminărilor fără sens le-a amintit tuturor că… viața e hazard, băi nene!

Cineva ridica și problema misoginismului și a altor comportamente care ies imediat la suprafață sub stres. A fost greu să nu observi remarcile lui Cazacu conform căruia „un bărbat nu are de ce să spele farfurii, dacă are femei în echipă” sau observația altui concurent că „fetele n-au voie în discuțiile bărbaților”. Aici, „fetele” erau foste campioane la gimnastică, maraton, culturism sau MMA. Nici sistemul de vot n-a fost scutit de obsesiile de genul ăsta. Camaraderia dintre bărbați (normală în situații de gen, că tot ridicăm în slăvi armata) și-a arătat uneori colții, dar și lacrimile. Serios, n-am mai văzut de multă vreme atâția bărbați plângând unul pe umărul celuilalt!

Unii spun că show-ul a prins din cauza confruntării dintre oameni de rând și vedete, însă tind să nu fiu de acord. Vedetuțele de carton au dispărut repede (Cream, Anda Adam și alții), iar cele rămăse erau oricum obișnuite ale spectacolelor de gen. Faptul că finala s-a încheiat cu o donație făcută din partea câștigătorului a arătat că, într-un final, nu prea conta oricum cine câștiga. Oricum cei care au luptat și au ajuns în finală meritau să fie acolo.

Per total, Exatlon a fost o chestie ciudată, o combinație de sociologie cu nebunie, o telenovelă cu wrestleri. Nu știu de ce m-a prins, sunt convins că nu voi mai repeta experiența, dar nici nu o regret. După zece ani, Kanal D a reușit să facă ceva la care m-am uitat de mai multe ori și nu le voi lua bucuria asta. Dacă ai ratat intenționat emisiunea, ești complet de înțeles; dacă însă crezi că n-a fost un fenomen, n-ai înțeles…

P.S: Probabil că ați observat că site-ul e acum în ordine cu GDPR și alte bau-bau-uri legislative. Vă spun aici pentru că nu intenționez să vă spamez.

5 Comments

  • Soacra-mea e mare fan Exatlon si Kanal D.
    Suficient pentru mine sa nu ma uit la emisiune. 🙂

  • Exatlon-ul merita o urmarire fugitiva. Kanal D in general, nu 😀

  • Pentru mine e anonim tot, canalul, emisiunea, numele concurenților… cum știu că echipa care pierde o probă mănîncă sau doarme mai prost dacă nu sunt camere în direct 24h?

    Nu înțeleg încă prea bine cum funcționează GDPR, în teorie cică pot alege daca îmi dau acordul că detele mele online (cît timp nu mă înregistrez nicăieri?) pot fi utilizate (vrea cineva asta?) sau doresc să fie șterse, în pracică am doar un singur buton, cel de accept… Să ce? Să dispară avertisemntul care pe unele pagini ocupă jumătate din duprafața ecranului facînd imposibilă lectura (nu cred că respectivul buton are și altă funcție, cookies le pot bloca doar din setările de navigator cred, cînd am răbdare). Nu era mai simplu ca administratorii să aibă la îndemînă un instrument care să dezactiveze colectarea de orice fel de date pe site-ul personal, decît să fie obligați să afișeze un avertisment ambiguu?

  • Hmm, la mine nu exista decat cookie-uri temporare, de la Google Analytics si un plug-in, iar pe vladstoiculescu.ro chiar n-ai niciun cookie.

    Teoretic, plug-in-urile si banner-ele care permit afisarea unui consimtamant pentru GDPR ar trebui sa-ti ofere si optiunea de refuz, chiar daca ea echivaleaza cu inchiderea paginii.

    Eu nu prea am cum sa nu te track-uiesc cu Analytics, ca e in header-ul paginii si-ti face un check cand intri si atat (de-aia am si zis ca nu se pastreaza nimic).

    Un alt plug-in third party e cel care permite editarea de comentarii, dar nici el nu salveaza date si nu e activ decat daca-l folosesti.

  • Ideea mare din spatele GDPR e ca tu sa fii constient ca datele tale sunt retinute. Este ca te simti mai bine deja :)) ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.