Mai ușor cu trauma pe scări

Salut! Am văzut cu toții documentarul lui Gabor Maté despre traumă? Am auzit măcar de el? Dacă răspunsul e da, atunci pot să vă spun că articolul ăsta n-o să vă placă.

Trauma este un concept atât de vehiculat în ultimii ani de școlile de psihologie din Vest, încât tind să cred că a depășit deja în popularitate celebra depresie (un diagnostic clinic serios, dar utilizat în exces, în detrimentul celor care chiar suferă de ea). Mai mult, trauma pare să fi devenit pentru unii o armă discursivă, o scuză pentru comportamente evazive, relații toxice și dependențe otrăvitoare. Și într-o oarecare măsură atitudinea asta se datorează viziunii promovate de Gabor Maté.

Între noi fie vorba, e imposibil să nu-ți placă măcar puțin Gabor Maté. Victimă a Holocaustului (separat de familie), carismatic și fantastic de inteligent, Maté a fost o influență constantă – inițial în medicina generalistă, iar apoi în psihologia și psihoterapia ultimelor două decenii. Nici nu e de mirare, dat fiindcă a abordat o gamă uriașă de teme, de la traumă și dependență la cultura toxică și medicina psihosomatică (When the Body Says No).

De fapt, în multe dintre zonele de mai sus a și excelat, subliniind în repetate rânduri dependența omului de mediu, accentuând diferența dintre tulburările de personalitate și diagnosticul clinic și normalizând niște discuții care în anii ’90 te-ar fi abonat la barbiturice.

Cu toate acestea, majoritatea cititorilor lui au rămas de la el cu o idee pe care, deși nu a emis-o exact în forma asta, a întărit-o în repetate rânduri, inclusiv în filmul mai sus menționat. E vorba despre ideea că suntem rezultatul traumelor noastre, traume pe care trebuie să le acceptăm și integrăm, mai degrabă decât să încercăm să le recontextualizăm sau respingem în vreun fel. Mai mult, Gabor Maté pune și dependența pe seama unor traume, la pachet cu comportamentele violente și antisociale.

Deși ideea asta are un fundament științific chestionabil, majoritatea oponenților lui Maté se concentrează pe tot felul de nimicuri, precum faptul că omul folosește uneori ayahuasca cu pacienții lui sau că a integrat un fel de spiritualitate transcendentală în discurs, similar lui Jung. Alții au preferat doar să-l contrazică atunci când a susținut că bolile autoimunele și cancerele au cauză somatică (deși stresul poate influența evoluția unor boli, teoria cauzalității e greșită științific).

Însă problema reală, a transformării traumei psihologice în trăsătură de caracter, a fost abordată mult mai rar, pentru simplul motiv că studiul fenomenului e ceva tratat serios de foarte puțină vreme. Sigur, și aici au existat critici publice ale abordării, de la simpli fani până la oameni mai vizibili, precum specialistul în dependență Stanton Peele, dar nimic care să-i pună munca sub scrutin. Asta și pentru că Maté nu își susține ideea în calitate de medic sau terapeut, ci mai degrabă în calitate de „ghid”. De-asta și Deepak Chopra pare a avea cam aceleași idei.

Acum, dacă tot v-am enervat, să ne înțelegem: experiența mea personală cu situațiile traumatizante (pe care însă nu le consider „traume”) nu e chiar mică, însă n-am niciun fel de pregătire de psiholog sau terapeut și nici măcar de amator informat. Prin urmare, luați-mi critica cu un dram de sare – ceea ce vă sfătuiesc să faceți și când citiți elucubrațiile vreunei vedetuțe care s-a apucat de psihologie la 38 de ani și care acum emite maxime din Freud, deși n-are experiență sau formare clinică. Nici ea nu e psiholog 🙂

Să revenim. Trauma psihologică e definită ca o reacție emoțională la un eveniment perturbator, eveniment a cărui magnitudine depășește capabilitățile individului de adaptare. Trauma este deci o percepție, profundă și transformatoare, nu un eveniment în sine – de-aici diferența dintre eveniment traumatic și o traumă efectivă. Deși definiția asta e comun acceptată, ea lasă cumva portița de a considera orice eveniment o traumă, iar Maté profită de ea.

Ai fost lăsat singur în copilărie? E clar: lipsă de apropiere care va duce la lipsă de atașament și însingurare mai târziu. Nu ți-au luat ai tăi bomboane? De-aia mănânci ca spartul la 30 de ani. Ai luat bătaie în clasa a treia? Traumă! Te-a părăsit prima iubită pentru un prieten? Traumă, nene, de-aia nu poți avea o relație normală! Dacă simplificările ăstea vă sună cunoscut, este pentru că le auziți mai peste tot, în special la generația ofensaților de serviciu. Care, apropo, sunt ofensați, pentru că au fost „traumatizați”.

Definiția asta se pliază perfect pe pleiada de afecțiuni mai mult sau mai puțin reale ale generațiilor moderne și mai ales pe ideea că nimeni n-are nicio vină pentru nimic. Pentru unii, traumele și microtraumele au devenit un fel de element definitioriu. Ești special pentru că ai fost sau pentru că ai impresia că ai fost traumatizat. O imagine care nu e departe de impresia (greșită) că toți marii autori au fost niște indivizi profund deprimați.

Dacă adaugi ideea asta, a traumei interiorizate, la „behaviorismul de tarla” pe care-l practică psihologii de Facebook, ajungi la niște idei foarte periculoase. Una ar fi că ești perfect așa cum ești și că nu mai e nevoie să lucrezi la tine – doar să te menajezi, că doar ai tot suferit până acum, nu? A doua ar fi că toate traumele sunt egale, din moment ce contează doar percepția asupra evenimentelor din spate, nu?

De-asta citești zeci de pagini despre indivizi grav discriminați pentru că i-a jignit cineva la ieșirea din metrou sau despre femei oprimate pentru că le-a spus un șef cândva că nu se pricep la scris. Societatea și, mai ales, social media îți permite să transformi orice eveniment uzual într-o catastrofă, chiar dacă a trecut suficient timp pentru a te fi împăcat cu tine.

Ar fi totuși de menționat aici că Gabor Maté nu susține lipsa de acțiune, ci mai degrabă acceptarea și mutarea vinei de la om la trecutul lui. Ideile ăstea au fost însă simplificate și amestecate cu alte lecții de viață simple și de impact, dar greșite.

Adevărul trist este că nu toate traumele sunt egale, deși pot fi percepute la fel. Suferința îngrozitoare a unei femei abuzate în mod repetat nu se poate compara în niciun fel cu faptul că nu ți-a luat tati iPhone – chiar dacă tu ai plâns două săptămâni, iar femeia aia și-a gestionat mai demn situația. Faptul că fiecare a interiorizat diferit evenimentul e un aspect – efectele însă sunt în mare măsură proporționale cu gravitatea lui. În plus, traumele cu agent uman (violuri, atacuri etc.) sunt întotdeauna mai dificil de integrat decât orice traumă cu agent extern.

De-asta poate că am ridicat din sprâncene când, in The Wisdom of Trauma, apăruse un deținut închis pentru omucidere care dădea liniștit vina pe tatăl lui absent. Prietene, toată generația de puști est-europeni din anii ’90 a crescut cu tați absenți, dependenți sau pur și simplu nelămuriți cu privire la rolul lor în noua societate! Da, inclusiv olimpicii ăia promovați de presă au crescut la fel. Cu toate astea, cunosc prea puțini criminali printre ei.

Nu văd de ce lipsa atașamentului sau traumele ar oferi circumstanțe atenunate în astfel de situații – e cel mult o nouă situație a „efectului Joker”, cum îi spunea un prieten, adică a ideii că poți explica orice comportament violent prin context social. Problema asta apare și când încerci să extrapolezi trauma la dependență doar pentru a observa că, deși o parte din dependenți au fost traumatizați, sunt destui care au ales calea asta tocmai pentru că n-au fost.

Ca specie, am trăit 220 000 de ani printre traume (majoritatea grave și violente) și există destule meserii care le au și acum incluse la pachet, de la pompieri și polițiști la politicieni. Până de curând însă, scopul umanității a fost să dezvolte rezistență și, mai presus de toate, reziliență. Reziliența e abilitatea de a-ți reveni și de a te readapta rapid sau, dacă nu se poate (și uneori nu se poate), de a te lipi înapoi din bucățele, ca un impresionant vas kintsugi.

Reziliența a revenit recent în atenția psihologiei, după ce în a doua jumătate a deceniului trecut fusese îngropată în teorii despre traumă, toleranță, alegere și multe alte lucruri care contează, dar nu fac diferența. Cam tot atunci s-a cristalizat și o idee despre traumă care, din punctul meu (umil și enervant) de vedere, o depășește cu mult pe a lui Maté.

Ideea ar fi că evenimentul traumatic și percepția lui (adică trauma) sunt începutul vindecării, nu al bolii. Momentele de confuzie și pierdere de după nu sunt un clopot, ci un sunet de luptă. E momentul în care ar trebui să înțelegi că ce ți s-a întâmplat nu e vina ta, dar și că, modul în care alegi să gestionezi asta poate fi.

Dacă și ultima idee vi se pare cunoscută, asta e și pentru că în ultimii ani a devenit destul de populară, Mark Manson fiind printre apărătorii ei. Vocile de gen însă sunt destul de rare, asta și pentru că Internetul îți oferă un loc perfect pentru a-ți deversa fricile și frustrările, dar nu și o soluție pentru ele. Internetul preferă să-ți spună că ești special, în loc să-ți spună să lucrezi pentru asta. În plus, o abordare activă a traumei („de-aici încolo trebuie să lupt”) e mult mai costisitoare și implicantă decât una paliativă („asta e”).

Prin urmare, sugestia mea ar fi nu să ignorăm trauma, ci să o privim ca pe un punct de plecare. Un început al unui „eu” mai bun. Într-adevăr, situația actuală nu e tocmai roz și da, evenimentele cu potențial traumatizant sunt destul de comune. Întrebarea este: le putem depăși cu ușurință, fără ajutor extern sau victimizare? Dacă răspunsul e da, poate că nu e vorba despre o traumă. Poate că e doar viața..

P.S: O prietenă spunea că societatea modernă pare să fie în mijlocul unei epidemii de microtraume. Eu aș spune că suntem în mijlocul unei epidemii de eschivare de la ele. Sursa imaginii.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

3 Comments

  • Adevărul trist este că nu toate traumele sunt egale, deși pot fi percepute la fel. Suferința îngrozitoare a unei femei abuzate în mod repetat nu se poate compara în niciun fel cu faptul că nu ți-a luat tati iPhone – chiar dacă tu ai plâns două săptămâni, iar femeia aia și-a gestionat mai demn situația. Faptul că fiecare a interiorizat diferit evenimentul e un aspect – efectele însă sunt în mare măsură proporționale cu gravitatea lui. În plus, traumele cu agent uman (violuri, atacuri etc.) sunt întotdeauna mai dificil de integrat decât orice traumă cu agent extern.

    Tocmai aici e punctul de neînțelegere.
    Dacă lovești doi sau mai mulți oameni, fiecare va absorbi acea lovitură diferit. Nu există un calcul stabilit.

    De-asta poate că am ridicat din sprâncene când, in The Wisdom of Trauma, apăruse un deținut închis pentru omucidere care dădea liniștit vina pe tatăl lui absent. Prietene, toată generația de puști est-europeni din anii ’90 a crescut cu tați absenți, dependenți sau pur și simplu nelămuriți cu privire la rolul lor în noua societate! Da, inclusiv olimpicii ăia promovați de presă au crescut la fel. Cu toate astea, cunosc prea puțini criminali printre ei.

    De unde nu știm că l-a afectat mai mult decât oricare altul? Noi auzim poveștile ăstea deoarece se aplică regula “the exception, not the rule”.

  • Phaff: Fix aia e problema – e irelevant cat de mult te-a afectat pe tine un eveniment pentru oricine altcineva decat propria persoana. Gestiunea evenimentului traumatic e strict in grija ta si daca te doare mai rau jignirea unui prieten decat o doare pe Ana trauma proprie, gravitatea celui de-al doilea eveniment ar trebui sa te faca sa te abtii oricum de la comentarii. Ma refer aici mai ales la oamenii care-si flutura in sus si in jos traumele.

    Ce incercam sa spun cu detinutul e ca: 1. Problema e MULT mai complexa decat o arata filmul, iar stiinta actuala spune ca traumele conteaza, dar nu sunt tot tabloul. 2. E irelevant de ce a omorat oameni, cat timp a omorat oameni – ma bucur ca are o scuza care-i permite lui sa fie ok cu el, dar parca n-as vrea sa i se acorde circumstante atenuante.

  • Ha, cred ca o sa-i arat unei amice articolul, cu riscul (tau) de a se enerva :))

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *